Vânatoarea de zâne

Prima dată când a văzut-o pe Lia, traversa podul cel vechi, pe care toţi îl evitau de frica prăbuşirii. Podul despre care mamele îşi avertizau copiii şi le interziceau să se joace în apropierea lui. Lia, însă, trecea fără nici o grijă, iar la început, Sebastian aproape că putea crede că aceasta nu ştia cât de vechi era cu adevărat podul.

Lia era vecina cea nouă, dar Sebi nu o vedea decât ocazional. Nu prea aveau ce vorbi; ea era elevă de liceu, el era abia în clasa a şasea. Era, totuşi, un personaj ciudat. O prevenise odată despre pod, însă ea ridică din umeri şi nu zise nimic.

Apoi, într-o zi, o găsi căţărată pe un zid vechi. Număra medalioanele de pe un lanţ subţire. Erau, cu siguranţă, multe, iar el nu se putea opri din a întreba:

- Ce sunt alea?

Lia îi aruncă cel mult o privire lipsită de interes şi răspunse:

- Zâne.

- Arată ca nişte medalioane.

- Dacă vrei sa le zici aşa...

Urmă o pauză prelungă.

- Unde te duci când treci podul?

- Nu-i treaba ta.

- Eu nu l-am traversat niciodată. E periculos. Se poate prabuşi. Dacă te prăbuşeşti?

- Am fost în pericole şi mai mari.

- Sigur, cum să nu, râse înfundat Sebi.

Lia îi aruncă o privire îngheţată şi se opri din numărat.

- Nu am glumit când am spus că astea sunt zâne.

- Nu?

Sebi deveni puţin iritat. Fata asta avea impresia că dacă el era mai mic, credea orice?

- De fapt, sunt zâne pe care eu le-am prins.

- Hai, nu mai zi. Nu eşti cam mare pentru poveşti de adormit copiii?

Atunci Lia sări jos. Fusese o mişcare atât de bruscă, încât Sebi se sperie şi făcu doi paşi înapoi.

- Dacă ai stai aici câteva minute, ai să vezi.

"Ce să văd?" se întrebă Sebi. Nu apucă să îşi exprime mirarea însă, pentru că Lia îi arătă o direcţie, iar el se uită automat.

Nu era sigur cum ştia, dar era ceva acolo unde se uita. Era o scară de bloc. La intrare, cineva pusese doua ghiveciuri cu flori, probabil muşcate. Apoi îşi dădu seama: lângă uşa blocului era ceva, umbrele nu se potriveau.

Clipi des. Avea impresia că ceva era acolo, dar privirea îi tot fugea de pe acel lucru necunoscut. Era, parcă, o persoană. Poate, poate o fată. Cu cât se uita mai mult şi îşi dădea seama la ce se uita, cu atât imaginea devenea mai clară. Apoi realiză că asta era o zână, din cele despre care Lia spunea că le prinde.

Iar Lia se apropiase deja destul de mult de ea. Zâna stătea pitită în umbră, cu părul lung şi blond platinat. Fiecare formă a sa părea să se modeleze după umbrele şi luminile din jur. Stătea complet nemişcată, urmărind-o pe Lia, care se prefăcea că intră în bloc.

Zâna nu îi dădu prea multă importanţă, iar tocmai când se mişcă să o împiedice, Lia sări pe ea, o apucă de păr şi o trase violent în genunchi.

Sebi nu era sigur ce vedea, însă când Lia făcu un gest, imaginea zânei se risipi ca praful în vânt.

Se simţea oarecum revoltat de comportamentul Liei. Îi era milă de zână; la urma urmei, ce făcuse aceasta rău? Şi chiar era nevoie să o rănească aşa ca să o prindă?

Lia nu demonstra nici un fel de remuşcare în timp ce venea, lejer, înspre Sebi. Ţinea ceva în pumn, iar când se apropiase, îi arătă, în palma întinsă, un medalion nou, cât o sămânţă de metal cu o floare inscripţionată. Arăta a muşcată.

- De ce-ai făcut aia? întrebă Sebi.

- Ce să fac?

- Ai prins-o aşa de păr.

Lia îl privi odată prelung şi făcu o grimasă.

- Pentru că aşa se prind zânele, de păr.

- Dar de ce să le prinzi? Ele ce-au făcut să le prinzi?

Lia se strâmbă şi mai şi.

- Aia, spuse ea arătând spre scara blocului, şi-a petrecut ultimele luni de zile trăind în ghiveciul de muşcate, iar când uita cineva să ude florile, îi împiedica pe toţi. Tot ce a făcut ea în ultimele zile a fost să împiedice oameni.

- Păi atunci, puteai să uzi florile! replică Sebi.

- Nu ar fi contat, zise Lia calm. Odată ce o zână se învaţă prost, prost rămâne învăţată.

Sebi se bosumflă.

- De ce trebuie tu să le prinzi?

- Pentru că vremea zânelor a trecut de mult.

- Ăsta-i motiv?

- Zânele nu mai îndeplinesc nici un rol. Nimeni nu le va simţi lipsa.

- Şi tu de unde ştii? se răsti Sebi.

- Dacă nu ţi-aş fi arătat-o, începu calm Lia, ai fi observat măcar zâna?

- N-are nici o legătură.

- Ba sigur că are. Eu o vedeam, spre deosebire de alţii. Eu mai ştiam şi cum să o prind. Dacă aş fi lăsat-o acolo, ar fi rănit grav pe cineva într-o zi. Aşa ajung toate zânele: niste creature dăunătoare pe care eu trebuie să le elimin. Astea sunt timpuri tare proaste pentru ele. Poveştile s-au terminat.

- Care poveşti?

- Poveştile după regulile cărora zânele existau.

Sebi nu pricepea şi nu credea că va pricepe vreodată. Era supărat pe Lia şi pe întâmplarea idioată din ziua aceea. Se despărţiră şi plecă fiecare in altă direcţie.

Noaptea, în pat, uitându-se la tavan, îşi dădu brusc seama că văzuse ceva incredibil. Ceva ce ar fi trebuit să îl mire puţin mai mult.

Se ridică alarmat din pat şi se gândi din nou la zână şi la medalion. Se întâmplase cu adevărat sau era o halucinaţie, sau un vis, ceva? Lia exista, dar zâna? Medalioanele existau, dar ce era cu adevărat în ele?

Dacă zânele erau reale, ce altceva mai era? Zmei, căpcăuni, strigoi? Ce făceau aceştia odată ce poveştile se terminau? De ce nu îi prindea pe ei Lia, iar nu pe zâne? Soluţia Liei era să prindă toate zânele înainte de a deveni rele, chiar dacă nu făceau nimic rău încă?

---

A doua zi, Sebi se pomeni aşteptând la pod. Ştia foarte bine că Lia avea să treacă pe acolo la un moment dat.

O aşteptase deja mult şi bine când îi trecu prin cap că Lia s-ar putea să nu vină. Ce zi era, duminică? Poate avea lucruri mai bune de făcut.

Poate... poate trecuse deja podul.

Privi pe partea cealaltă. Era o pădurice, mai mult o claie de copaci. Auzise că ar fi fost şi un izvor acolo, de la cei ce înconjuraseră râpa să ajungă pe partea cealaltă. Se ascundeau zâne acolo?

Nu apucă să se întrebe asta bine, că simţi pe cineva în spatele lui. Nu întoarse capul, că Lia trecu pe lângă el nepăsătoare.

- Stai! strigă el, însă nu îndrazni să calce pe pod. Vreau să vin cu tine.

- Păi vino, răspunse Lia şi merse mai departe.

- Dar podul?

Lia se opri şi se uită la el calmă.

- Podul nu se va prăbuşi.

- Tu de unde ştii?

- Ştiu asta sigur. Nu se va prăbuşi.

Sebi aruncă o privire peste umăr. Dacă l-ar fi văzut mama...

Călcă încet, rigid şi extrem de speriat pe prima placă de lemn. Apoi făcu încă un pas. Frunzele veştejite a cel puţin zece tomni acopereau podul. Acesta nu se mişca, nu scârţâia şi dacă n-ar fi ştiut mai bine, Sebi ar fi crezut că e din piatră. Atunci începu să-i sune în urechi 'Podul de piatră s-a dărâmat...' şi încercă din răsputeri să nu se gândească la asta.

Nu era vânt, nu se auzea nici un zgomot. Parcă ar fi păşit într-un vid. Podul putea la fel de bine să-l ducă într-o altă lume, iar mai târziu, când avea să reflecteze asupra faptului, avea să-şi dea seama că într-adevăr îl dusese.

Traversă podul şi ajunse în final până la Lia. Se simţea minunat privind podul şi ştiind că l-a trecut pentru prima dată. Vroia să ţopăie de fericire, dar avea impresia că asta l-ar face să pară puţin imatur, aşa că se mulţumi să zâmbească larg.

Lia nu îi împărtăşea entuziasmul. Cu mâinile în buzunar, îi aruncă o privire indiferentă şi îi mormăi să o urmeze.

Sebi se mulţumi cu atât şi merse în urma ei, supus ca un căţel pedepsit.

---

Lia era adepta principiului efortului minim. În spiritul acestui principiu, să încerci era destul, iar dacă ceva era prea greu sau complicat, nu merita efortul. Ideologia aceasta fusese descrisă de unii ca 'lene'. Lia, însă, îi corectase întotdeauna: ea nu era leneşă, era indiferentă.

"Atunci cum e cu zânele?" întrebaseră aceleaşi persoane. Lia ridicase din umeri. Nu ştia sigur ce e cu zâneşe, însă unele erau atât de uşor de prins, încât nu simţea nici că ar fi depus efortul minim.

Iar lui Sebi îi permise să o urmeze pentru că ar fi fost prea greu să-l convingă contrariul. În plus, zânele pe care le căuta erau cam la fel de periculoase ca un fluture.

Ce Liei nu îi plăcea, însă, erau celelalte. Acelea destul de puternice şi încăpăţânate încât să se lupte cu ea. Confruntările nu erau punctul ei forte. Până acum, reuşise să le învingă din încăpăţânare. Nu putea lăsa vreuna să scape, avea şi ea mândria ei.

Când găsea zânele - şi asta nu era sigură cum o făcea, dar era ca şi când le putea mirosi - se prefăcea de obicei că nu le vede. Că trece nepăsătoare pe lângă ele. Apoi, când se apropia îndeajuns, le prindea de păr şi le atingea cu un medalion gol. Părea un proces simplu, însă numărul absurd de complicaţii ce puteau apărea o ţineau pe Lia în gardă.

Sebi făcu un sunet indistinct, cel mai probabil să îi atragă atenţia. Lia se uită la el foarte calmă.

- Da?

- De ce m-ai lăsat să vin? întrebă el nesigur. Adică... dacă e periculos?

Lia se uită la el insistent, încercând să-şi controleze un zâmbet. Sebi se uită stânjenit într-o parte, brusc conştient de faptul că pusese o întrebare stupidă.

- Să ştii că...

Se opri din răspuns. Simţea ceva prin apropiere. Era ca o presiune pe care o simţea în podul nasului. Aici era ceva, fără îndoială o zână, iar aceasta era foarte aproape.

Ceva ce Lia văzuse rar, dar cu siguranţă văzuse, era că unele zâne se puteau metamorfoza. Cel mai adesea în plante, sau în păsări, dar niciodată nu văzuse una transformându-se în copac.

Dar exista o premieră pentru orice. De asta, când se uită peste capul lui Sebi şi văzu creanga transformându-se într-un fel de bici cu ghimpi, primul ei gând fu: "Asta s-ar putea să doară." Când îşi dădu seama că nu era doar un copac extrem de îndemânatic, al doilea e gând fu: "Şi pe asta cum o prind de păr?"

Gândurile acestea deoparte, Lia profită din plin de reflexele pe care şi le dezvoltase prinzând zâne şi îl trase pe Sebi de haină, aruncându-l la pământ.

Biciul ghimpat plesni o dată în aer, se întoarse şi o nimeri pe Lia în şold. Norocul ei era că se îmbrăcase gros (şi pe deasupra, ce fel de bici e ăla, dintr-o creangă de copac?) , aşa că nu a fost rănită, deşi nu se gândi la asta când ghimpii se agăţară de bluza ei.

Atunci făcu singurul lucru la care se putuse gândi. Prinse biciul cu mâna în care avea un medalion gol pregătit. Îi venea să se pleznească peste faţă pentru planul ăsta idiot când ghimpii îi intrară în piele şi îi sfâşiară mâna. Cu siguranţă, un plan oribil, însă avu succes. Copacul se cutremură, apoi dispăru, de parcă ar fi fost doar o proiecţie pe firele de praf din aer.

Rămase cu medalionul în mâna însângerată. Sebi se ridică în picioare şi se uită la rană, apoi îşi mută privirea, scârbit.

- Ce greţos, zise întorcându-se cu totul. N-am mai văzut atât demult sânge până acum.

- Da, că mare ajutor mi-ai fost, spuse Lia, mai mult indispusă decât indiferentă.

Scoase din buzunar o fiolă sau o sticluţă mică. Avea ce părea a fi apă întrânsa, dar Lia părea foarte frustrată de faptul că nu putea desface capacul de durere.

- Hai, fă-te folositor. Scoate dopul.

Sebi se conformă, iar Lia vărsă conţinutul sticluţei pe rănile urâte de pe mână. Acestea dispărură imediat, lăsând doar sânge uscat în urmă.

- Ceee...? făcu Sebi, privind mirat.

- Nu te mai chiorî atâta. E apă vie.

- De unde? întrebă el revoltat.

- De la Sfânta Duminică.

Lia începu să întoarcă medalionul de pe o faţă pe alta, ignorându-l pe Sebi.

- Întotdeauna e aşa periculos?

Lia nu îi răspunse imediat. Se întoarse şi începu să facă drumul înapoi.

- De fapt, spuse ea într-un final, când Sebi o ajunse din urmă gâfâind, de fapt e prima oară când a existat un pericol real. N-am mai întâlnit vreuna care să se lupte aşa. Cred că de-acum încolo, mă confrunt cu ceva mai multă rezistenţă.

-Ei, comentă Sebi, cel puţin ai apă vie.

- Ba nu, îl contrazise Lia.

- Cum nu? De la Sfânta Duminică...

- Aia era toată apa pe care o aveam.

Sebi se încruntă, încurcat.

- Şi... nu poate să-ţi mai dea?

- Dacă poate... sigur. Dar deocamdată, nu cred că are înclinaţia să o facă.

- Ce ai făcut? întrebă Sebi cu un zâmbet ascuns.

- Ce vrea să însemne asta? se răsti Lia ofensată.

- Păi, dacă nu vrea, probabil ai făcut tu ceva...

- Eu n-am făcut nimic! îşi ridică vocea şi mai tare. Nu ştiu care e problema ei, dar eu n-am făcut nimic!

- Dacă zici tu...

Sebi nu insistă. Era convins că Lia făcuse ceva şi că aceasta ştia foarte bine ce a făcut.

- Ce facem acum? întrebă el, cu puţin prea mult avânt.

- Mergem acasă, răspunse Lia. Un copac agresiv pe zi e destul.

---

Medalionul avea un trandafir gravat pe el. Îşi imagina că dacă ar fi avut culoare, ar fi fost un trandafir roşu, pentru că asta era culoarea pe care trebuiau să o aibă trandafirii desenaţi atât de perfect.

Înăuntrul medalionului era o zână care se ştiuse vânată şi nu ezitase să atace copii ca să se apere.

Lia se întrebase adesea dacă ce făcea ea se putea numi selecţie naturală: elimina specimenele slabe, în timp ce zânele mai puternice deveneau din ce în ce mai abile şi mai periculoase.

Ştia, din ziua aceea, că lucrurile se vor complica. Şi chiar asta s-a întâmplat.

Lia era la şcoală. Stătea şi se uita în gol, simţind în spatele ei acea prezenţă oribilă pe care nu o putea ignora. Dacă zânele ce se transformă în copaci erau ciudate, Lia nu ştia ce să creadă de zânele care se prefăceau a fi eleve.

Oricum, nu avea să creadă că e ceva de bun augur.

Aşteptă o ocazie toată ziua. O pauză în care toată lumea să fie plecată, să rămână doar ea şi Zilica (dacă ăsta era măcar numele ei adevărat). Lucrurile merseră în favoarea ei. Îşi strecură un medalion gol în palmă. O mică atingere ar fi fost destul.

Se ridică, foarte calmă, şi se duse direct la banca Zilicăi, întinzându-i mâna.

- Bună, eu sunt Lia, nu cred că ne-am cunoscut, zise ea, forţând un zâmbet.

Zilica nici nu se uită la mână, ci direct la ea, surâzând.

- Ba da, ne-am cunoscut. Porţi pe trei din surorile mele la gât.

Lia ştia foarte bine că Zilica vorbea de medalioane. Lanţul era bine ascuns sub haine, iar puţine persoane ştiau de existenţa lui, darămite să-i ştie scopul. Îi luă însă mai multe secunde să se hotărască în ce fel să reacţioneze. Poate să-i pleznească medalionul peste cap zgâtiei ăsteia nenorocite.

- Ai grijă, peste câteva secunde intră cineva în clasă, atenţionă Zilica.

Întradevăr, un grup de colege intrară în clasă, râzând şi vorbind zgomotos.

Lia îşi retrase mâna.

- Ce faci? întrebă ea, ştiind că Zilica va înşelege sensul acelei întrebări.

- Totul e aşa de complicat, spuse aceasta. Nici nu ştii.

- De ce e complicat?

Zilica surâse din nou la întrebare.

- Îţi povestesc altădată.

"Deci nu e subiect de vorbit în public," înţelese Lia.

- Îţi spun eu, zise mai departe Zilica. Nici nu ştii.

"Dar ce anume nu ştiu?" se gândi Lia.

---

Zilica avea păr negru, "ca pana corbului" cum s-ar zice în popor. În postura de elevă obişnuită, era împletit. Lia nu văzuse până acuma zână cu păr împletit sau scurt. Detaliul acesta avea vreo semnificaţie? Doar de păr puteau fi prinse zânele? Era oarecum ciudat să observi cât timp petrecea Lia gândindu-se la părul zânelor.

În orice caz, Lia ieşise de la şcoală şi era pregătită să meargă acasă când văzu pe Zilica, păr despletit şi haine strălucitoare, stând pe trepte, lângă perete. Nimeni nu părea să o vadă, deşi toată lumea care trecea prin apropierea ei o ocoleau în mod reflexiv.

Lia se opri şi aşteptă să plece toată lumea. Uşile şcolii fură închise, iar Zilica stătea tot acolo, nemişcată.

Se aşeză şi Lia lângă ea.

- Spune repede ce ai de zis, nu am toată ziua la dispoziţie.

Zilica dădu din cap, vag amuzată.

- Bine, spuse zâna cu o notă de dispreţ. Ieri ai avansat un nivel la vânătoarea ta de zâne. Asta a necăjit multă lume. Şi prin lume, mă refer la noi.

- Da, mă rog. Nu eraţi niciodată prea fericite de mine.

- Desigur. Dar până acum nu credeam că ai vreo putere adevărată asupra noastră. Ai prins câteva mai slabe, abia mai mult de gângănii - şi ce? ridică Zilica din umeri. Dar ieri? Aşa nu mai merge treaba.

- Şi tu vrei să mă opreşti? De asta ai venit la şcoală?

- Nu e treaba mea să te opresc. Vreau doar să te avertizez. Ai auzit de Iana Sânziana? Sora-Soarelui?

- Nu, răspunse sincer Lia.

- Ai să auzi de acum încolo, atunci.

- Nu cred că-mi place ce aud.

Nu se auzi nici un răspuns. Când întoarse capul, Zilica dispăruse deja.

- E un avertizment foarte jalnic, zise Lia, vorbind singură.

"Degeaba, drăguţă. Mi-ai spus de cine să mă apăr degeaba. Nu ştiu cum."

Oricare ar fi fost scopul Zilicăi, era clar că făcea treaba altcuiva. Şi dacă era să ghicească, Iana Sânziana avea câţiva duşmani.

---

Când Lia zicea că era indiferentă, se referea chiar la orice.Poate s-ar fi putut crede că îi plăcea misiunea ei fantastică de adunat zâne. Adevărul era că nici nu îi păsa. Câteodată se întreba de ce o mai face măcar. În orice caz, nu o interesau zânele aşa mult pe cât o interesa scopul final.

Pe deasupra, îi lipsea curiozitatea. Alţii s-ar fi întrebat ce altceva mai exista în afară de zâne. Pe Lia nu o interesa. Ce afla, însă, era bine aflat. Iar Lia, nu demult, aflase de Vâlve.

Erau ciudate Vâlvele. Îşi schimbau forma, însă nu ca zânele. Erau secretoase şi susţineau că ştiu multe. Dintre toate pe câte le întâlnise Lia însă, majoritatea păreau frustrate ca aceasta nu le punea întrebări la care ele să refuze să răspundă, ca să pară enigmatice şi înţelepte. Era oarecum amuzant pentru Lia, care sincer credea că Vâlvele habar n-aveau de nimic şi încercau să ascundă faptul.

Apoi mai erau altele. Stoice, politicoase, unele dintre Vâlve ziceau că nu ştiu nimic, însă răspundeau la întrebări complicate în mod clar şi direct.

Aşa vorbea mai ales Oştina, Vâlva Cetăţii. Oştina păzea ruinele cetăţilor de demult, iar de fiecare dată când Lia avea o întrebare, la ea se ducea. Iar Oştina, cu părul cărunt şi sprijinindu-se într-o sabie ruptă, îi răspundea.

Tot ce trebuia Lia să facă era să găsească o cetate veche. Din moment ce era nouă în oraş, însă, nu prea ştia unde să găsească aşa ceva.

Norocul ei fu că Sebi, pramatia enervantă, se născuse pe acolo.

- Lia, vreau să ştiu ceva!

- Pleacă.

- Hai, serios, vreau să ştiu ceva.

- Îţi spun dacă găseşti o cetate veche.

- Avem pe undeva la ieşirea din oraş, dar vreau să ştiu...

- Unde?!

- Ce? clipi Sebi confuz.

- Unde e cetatea?

- Păi... nu ştiu să-ţi explic, dar ştiu drumul până acolo.

- Bine, spuse Lia, frecându-şi mâinile. Îmi arăţi unde-i cetatea şi după aceea îţi răspund la întrebare.

- La mai multe întrebări!

- La mai multe, bine.

Sebi se simţi victorios. Lia se gândea doar la ce fraier e puştiul.

---

Când Sebi spuse că cetatea era la ieşirea din oraş, la ce nu se gândise Lia era că putea fi la ieşirea din partea opusă a oraşului. Până să ajungă acolo, Sebi încă era energic, însă Lia gâfâia şi înjura în gând, şi poate că nu i-ar fi fost la fel de rău dacă Sebi tăcea pentru măcar două clipe.

- Aici e, arătă Sebi spre depărtare. La capătul drumului.

- Bine, răspunse Lia scurt.

- Îmi răspunzi la întrebări acum?

Lia găsi o bancă şi se prăbuşi pur şi simplu. Sebi luă aceasta ca pe un răspuns afirmativ şi se aşeză lângă ea.

- Ce mai există în afară de zâne?

- Vâlve. Vântoase. Pricolici. De ăştia să te fereşti.

- Asta e tot?

Sincer, Sebi fu mirat să primească un răspuns de orice fel, însă habar n-avea ce erau toate acelea de care pomenea Lia.

- Te interesează zmei şi chestii din-astea, observă Lia.

- Păi, da...

- Dar n-ai să întâlneşti vreodată zmei.

- De unde ştii?

- Ascultă, spuse Lia, întorcându-se spre el şi privindu-l fix în ochi. Ştii cum arată un zmeu?

- Da, e...

Se opri încurcat.

- Nu ştiu, recunoscu el.

- De ce nu ştii?

- Pentru că nimeni nu mi-a spus cum arată, na!

- Ştii de ce?

- Zi-mi odată de ce.

- Pentru că nimeni nu a văzut vreodată unul.

Sebi acceptă răspunsul.

Lia nu ştia de unde îi veneau revelaţiile astea. Când era singură, cu siguranţă nu se gândea la toate astea. Însă când o întreba cineva, răspunsurile îi veneau singure. Erau răspunsuri logice, de parcă gândise problemele astea îndelung, deşi nu ţinea minte să fi făcut asta. Şi, mă rog, nu erau tocmai minciuni, ci speculaţii.

- Atunci zmeii nu există? întrebă brusc Sebi.

- Ba, sigur că există. Am spus doar că nu a văzut cineva vreodată unul.

- Nu înţeleg.

- Există în altă parte. Cineva le-a spus oamenilor de zmei.

- Ce aiurea treabă.

- Să ştii.

După un moment prelung de tăcere, Sebi întrebă din nou:

- De ce ai nevoie de o cetate?

- Nu de cetate în sine am nevoie, ci de cineva care trăieşte pe lângă cetăţi.

Se îmbufnă la răspunsul evaziv, dar nu zise nimic.

Între zidurile roase şi năpădite de buruieni, Sebi se întrebă cine ar vrea să trăiască într-un asemenea loc. N-ar fi fost de preferat undeva cu acoperiş?

Pricepu abia mai târziu, când Lia găsi un loc ferit şi chemă cu voce joasă pe cineva. Apăru o femeie foarte, foarte înaltă şi solidă, îmbrăcată într-o ie.

- Ea e Oştina, spuse Lia. E Vâlva Cetăţii.

Sebi clipi, se uită în sus la femeie şi se prezentă. Aceasta înclină capul şi îl ignoră în continuare.

- Am o întrebare, i se adresă Lia Oştinei.

- Da?

- Am fost avertizată în legătură cu Iana Sânziana. Habar n-am ce să fac despre asta.

Oştina dădu din cap uşor, părând să gândească serios problema.

- Dacă afli cine această Iana Sânziana este, răspunse încet Oştina, afli şi motivul pentru care este un pericol pentru tine.

- Dar tot nu ştiu cum să mă apăr de ea.

- Află cine-i mai întâi. Celelalte răspunsuri vor veni în timp.

Vorbele acestea i se păreau cam criptice lui Sebi, dar Lia părea să înţeleagă perfect.

- Câte o întrebare pe rând, nu?

Oştina dădu din cap că da.

- Altceva?

- Nimic, răspunse Lia. Asta era tot.

Vâlva Cetăţii se înclină uşor drept salut şi dispăru între ziduri.

- Despre ce era vorba? fură primele cuvinte ale lui Sebi.

- Despre nimic.

- Cine-i Iana Sânziana?

Lia rămase tăcută; se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre ieşire. Lui Sebi i se păru un moment destul de prost ca aceasta să devină din nou taciturnă.

Ei, măcar acum văzuse o Vâlvă.

---

În zilele următoare, Lia se gândi că Oştina sigur ştia cine era Iana şi motivul pentru care primise avertizmentul. Dacă ar fi întrebat, ar fi primit un răspuns, însă Oştina ar fi fost dezamăgită. Lia nu ştia de ce îi păsa de părerea Oştinei, dar avea impresia că Vâlva îi răspundea la întrebări pentru că întrebările nu erau importante. Lia se ducea la ea pentru sfaturi, nu informaţii. Orice altceva ar fi fost un abuz.

Dacă o lua cu binişorul, câte o întrebare pe rând, poate se rezolva şi situaţia asta enervantă. Iar persoana care îi putea răspunde la întrebarea curentă... prefera să nu se gândească la ea.

Ultima dată când se întâlnise cu Sfânta Duminică, Lia făcuse destul de clar faptul că nu îi păsa de părerea bătrânei. Dacă avea de gând măcar să se apropie de ea, Liei i-ar fi trebuit tot arsenalul.

Un arsenal care, dacă tot venea vorba, lipsea cu desăvârşire.

Se hotărî să îl ia pe Sebi, totuşi. Puştiul nu se pusese rău cu Sfânta Duminică, deci mai era o şansă, oricât de slabă.

---

-Unde mergem?

- La Sfânta Duminică.

- Serios?

- Şi atunci, pe mine de ce mă iei?

- ...Taci şi mergi mai departe.

---

Sfânta Duminică îi privi pe cei doi din pragul bordeiului său. Lia mergea apăsat, cu paşi egali şi mâinile în buzunar, privind în pământ. Sebi mergea dezordonat, ba păşind, ba sărind, cu poticneli.

Când se apropiară, Sebi se ascunse în spatele Liei, privind curios la bătrânică şi la casa ei ciudată.

- 'Neaţa, spuse Lia fără poftă. Cred că ştii deja de ce suntem aici.

- Bună dimineaţa şi ţie, răspunse Sfânta Duminică. Dacă ştiu sau nu, se vede că tu aşa crezi.

-Spune-mi dacă vrei să mă ajuţi sau nu, continuă Lia ţâfnoasă. Ştiu că nu mă placi şi n-am de gând săstau dacă nu sunt binevenită.

- Nu e vorbă, dădu din cap Sfânta Duminică. Văd că ai nevoie de ajutor, altfel nu veneai deloc.

- Spune-mi despre Iana Sânziana atunci.

- Eu nu pot face asta, oftă bătrâna. Dacă vrei să ştii despre ea, trebuie să întrebi pe Zâna Zânelor.

- Desigur, mormăi Lia. Ce logic, de ce nu m-am gândit eu la asta?

- Nu folosi tonul ăsta. Ea te poate ajuta, dacă o ajuţi şi tu pe ea.

- Bine. Poate, acceptă Lia. Dar unde pot să o găsesc?

Sfânta Duminică se uită în sus.

- Asta ştiu doar păsările cerului.

Nu era prea evident ce înţelese Lia din răspunsul ăsta, dar întrebă:

- Şi dacă ştiu, au să-mi spună?

-Depinde ce pasăre întrebi.

Sebi se uitase în tot timpul acesta, bulversat, ba la Lia, ba la Sfânta Duminică. Nu înţelese nimic şi se resemnă cu faptul acesta, însă îl deranja mai mult că Lia părea să ştie exact despre ce e vorba.

- Bine atunci. O zi bună.

Lia se întoarse brusc şi plecă, în stilul pe care Sebi îl ştia deja bine. Privi înapoi totuşi, întrebându-l pe băiat:

- Nu vii?

- Nu... eu mai stau pe-aici, răspunse el nesigur, privind la Sfânta Duminică să vadă ce zicea ea de asta.

Sfânta Duminică nu părea să aibă ceva împotrivă, ci îl privi înapoi blajin.

- Pleacă fără mine, mai spuse Sebi, cu ceva mai multă încredere.

- Cum vrei, zise Lia şi îşi văzu de drum.

Sebi se uită nesigur la bătrână.

- Nu am... Nu ştiu de ce, dar... Ştiţi, scuzaţi deranjul.

- Ştiu, Sebastian, răspunse aceasta blând. Am ceva să-ţi dau.

Intră în bordeiul ei şi veni înapoi cu o sticluţă. În sticlă părea a fi apă, iar Sebi putea ghici de ce fel.

- Nu o lăsa pe Lia mândria să ceară, dar eu ştiu că va avea nevoie de asta într-o zi.

- E apă vie, nu?

Privirea lui Sebi era sticloasă. Sfânta Duminică zâmbi, dar nu răspunse.

- Sunteţi supărată pe ea? Pentru că ea aşa crede.

- Nu sunt. Lia crede multe. De cele mai multe ori are dreptate, însă nu şi în legătură cu lucrurile importante.

- Asta e rău, nu?

- Poate nu. Lucrurile au să iasă bine, în final. Cu ajutorul tău.

- Ce pot să fac eu? întrebă Sebi, interesat la culme.

- Nimic ce nu faci deja. Joacă-te. Fă-ţi prieteni. Nu-ţi fă griji.

- Bine, mormăi Sebi, lipsit de convingere. Dar Lia... de ce face asta? Prinde zâne, adică?

- Pentru că cineva i-a spus odată că e blestemată.

Sebi simţi că i s-a făcut o confesiune importantă. Părea a fi prima informaţie reală pe care o auzise de când trecuse podul.

- E blestemată?

- Nu contează dacă e sau nu, oftă Sfânta Duminică. Esenţial este că ea crede asta. Cineva i-a spus odată că dacă prinde destule zâne, îi va spune cum să învingă blestemul.

- Şi care e blestemul?

- Vezi, asta nici ea nu ştie.

Sebi se apropie şi şopti:

- Dar dumneata ştiţi ce blestem are, nu?

Bătrâna zâmbi, însă el nu-şi putea da seama din ce cauză.

- La vârsta mea, ştiu multe. N-ar trebui să te întorci?

Avea dreptate. Sebi ar fi trebuit să fie acasă până acum.

- Ba da... ba da! spuse el repede, rupând-o la fugă. Bună ziua!

Ultimele vorbe le strigase peste umăr, dar se opri bulversat. Bordeiul dispăruse. Sfânta Duminică nu mai era acolo. Iar undeva, în dosul minţii sale, nu era mirat de toate astea.

---

Era pe înserate. Lia urmărea soarele strecurându-se tot mai aproape de pământ printre blocuri. Se însera din ce în ce mai devreme. Ce dată era?

În orice caz, mai era ceva timp până la Sfântul Andrei. Auzise odată că în acea noapte, animalele începeau să vorbească pe înţelesul oamenilor. Desigur, mai auzise şi că cine le aude moare, aşa că avea mare grijă în care mituri să creadă. Dar Sfânta Duminică nu i-ar fi spus pe cine să întrebe dacă asta ar fi dus la moarte, nu?

Dar timp? Era destul timp? Oare putea să aştepte până la Sfântul Andrei? Lia era sigură că Iana nu va sta degeaba în tot timpul acesta.

Măcar ştia următorul pas, iar până atunci nu avea ce face. Era uşurată.

Ajunse în dreptul unei străzi lăturalnice. Trei băieţi se adunaseră în jurul unui ghemotoc pe care îl înţepau cu beţe şi râdeau.

Îi luă Liei câteva momente să observe că ghemotocul era un arici. Cei trei puşti se distrau torturând animalul. Unul dintre ei tocmai încerca să îl ridice de un ţep, când îl scăpă. Căzând pe asfalt, ariciul făcu un zgomot distinct de fiinţă vie.

- Ei! strigă Lia. Lăsaţi-l în pace!

Băieţii se uitară la ea, fiecare făcând o grimasă.

- Ce vrei, tanti? Veze-ţi de treaba ta.

Atunci Lia se apropie şi-i trase una puştiului obraznic peste cap.

- Ia valea! strigă înverşunată.

Cei trei se evaporară pur şi simplu. Ariciul rămase abandonat, încă făcut ghemotoc.

Lia ar fi vrut să plece. Pramatiile alea sigur aveau să fugă la părinţi să se plângă, iar ea n-avea chef de explicaţii (deşi avea dreptate: ce căutau derbedeii ăia, necăjind un arici? Cum, Dumnezeu, găsiră ei un arici în mijlocul oraşului?)

Pe de altă parte, animalul ar fi rămas în mijlocul străzii, unde putea da în mâna altor torţionari.

Cu grijă, scoase mănuşile din buzunar, iar fără să le pună pe mâini, le folosi să prindă ariciul şi să-l ridice. Găsi o tufă şi îl ascunse bine în aceasta. De acum încolo, putea să se descurce singur.

Şi deşi nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului, Lia era de părere că aricii erau tare adorabili când erau speriaţi.

---

Era ciudat cum lucrurile păreau să fi intrat în normalitate.

Şi mai ciudat era ce considera Sebi a fi normalitate acum; cu o regularitate înfiorătoare, se întâlnea cu Lia din întâmplare, schimbau câteva vorbe şi oricare ar fi fost subiectul conversaţiei, Lia îl lăsa să vină cu ea la prins zâne.

Lia demonstra câteodată, nişte reflexe uimitoare şi o persistenţă anormală în prinderea zânelor. Dacă reflexele fură deyvoltate în timp, Sebi era convins că răbdarea Liei era ceva unic ei, ceva ce nu putea fi învăţat pur şi simplu.

Se întreba uneori ce blestem avea asupra ei. Alte ori, se întreba dacă măcar există acest blestem. Dar dacă nu exista, de ce era Lia atât de taciturnă şi crudă cu prada sa?

Deşi... poate "crudă" nu era cuvântul potrivit. Sebi crezuse, în fond, că nu avea pic de milă, iar Lia dovedise contrariul.

Văzuse într-o zi un corb sau o cioară, mă rog, o pasăre, cum s-o fi chemând, prinsă într-o pungă de plastic. Punga se încâlcise în ghearele păsării şi în cioc, făcând-o să se zvârcolească neajutorată pe marginea drumului. Sebi nici nu era sigur cum reuşise cioara să se încâlcească într-un aşa hal. Iar Lia, calmă, îşi scoase geaca, se apropie de pasăre şi se aruncă asupra ei, prinzând-o sub haină.

Sebi se uitase uimit cum Lia aranjă pasărea în haină astfel încât aripile să-i fie imobilizate, şi cum dezlegase cu grijă punga de plastic din ghearele ei, apoi din cioc.

În sfârşit, îi dădu drumul şi cioara zbură, într-o manieră teribil de ingrată, croncănind.

Sebi n-ar fi putut face aşa ceva niciodată. În primul rând, îşi dădu seama că de aproape, ciorile erau extrem de mari, cu ciocuri pe măsură. În al doilea rând, mama i-ar fi smuls urechile dacă ar fi aruncat el geaca pe o cioară - nu că ar fi avut succes oricum. Lia prindea zâne de ani de zile, avea experienţă şi o bună coordonare fizică.

- Tu să nu faci aşa ceva, spuse chiar ea după aceea.

- De ce nu?

- În primul rând, pentru că sunt nişte păsări mizerabile şi poartă mai multe boli decât şobolanii.

- Atunci tu de ce-ai făcut-o?

- Că aşa am vrut eu.

Când se încăpăţâna să nu răspundă la o întrebare, nimic nu o putea face pe Lia să răspundă.

Oricum, Sebi era destul de sigur că o fpcuse din milă. Poate ea nu vroia ca el să ştie că era capabilă de asemenea sentimente, însă Lia nu putea şti ce gândea el.

Din ziua aceea, Sebi nu aruncase cu pietre după nici o pasăre, iar câteodată, le lăsa firmituri pe pervaz.

---

Zilica încă venea, în fiecare zi, la şcoală. Dacă n-ar fi ştiut că e zână, până şi Lia ar fi putut crede că e doar o elevă obişnuită. Desigur, Lia era singura care ar fi putut măcar suspecta că Zilica ar fi orice altceva în afară de o elevă obişnuită.

Dar, la urma urmei, Zilica ştia unde se afla Zâna Z'nelor. Lia ar fi putut să întrebe, chiar să folosească puţină forţă şi ar fi aflat. Dar ideea era că Zilica era loială stăpânei. De ce ar expune-o la riscul de a fi prinsă? (Pentru că orice zână, indiferent de cât de puternică era, putea fi prinsă).

Se simţise într-o zi deosebit de vorbăreaţă, însă, şi o întrebă pe Zilica:

- Ţie ce-ţi pasă ce-mi face mie Iana?

- Mie, personal, nu-mi pasă, răspunse Zilica surâzând. Dar dacă va veni momentul confruntării dintre tine şi Iana Sânziana, am prefera ca tu să câştigi.

- Văd asta. Vreţi ca eu să vă scap pe voi de o rivală. Nu vă pasă nici cât negru sub unghii ce se întâmplă cu mine.

- Sincer, nu, nu ne pasă, repetă Zilica, purtând acelaşi surâs nesuferit pe buze. Ne-ai făcut destule necazuri de-a lungul anilor.

- N-aş fi singura.

- Nu? ridică Zilica din sprâncene, prefăcându-se mirată. Mai ştii pe altcineva care ne vânează fără milă... şi fără motiv?

Lia nu răspunse imediat. Îşi dădu seama din senin de două lucruri: primul era că zânele credeau că au doar doi inamici, ea si Iana. Probabil că Iana era considerată pericolul mai mare, altfel nu ar fi ajutat-o pe Lia, oricât de puţin. Al doilea lucru era că habar n-aveau zânele cine era ea şi de ce le vâna.

- De fapt, ştiu pe cineva de genul acesta, spuse Lia în plină revelaţie. Voi nu ştiţi? De unde credeţi că am primit colierul?

Surâsul Zilicăi îngheţă pe faţa acesteia.

- Vrei să spui... Nu eşti singura care ne vânează?

- Nu sunt prima, asta vreau să zic.

Zilica se uită într-o parte, oripilată.

- Atunci nu eşti cea pe care o căutăm... Nu se poate să ai destulă experienţă să... E o greşeală! Crăiasa... nu mă va ierta... E o greşeală!

- Poate că nu, zise Lia încruntată. Tipul acela nu cred că v-ar fi ajutat, oricum. Poate că aţi avut noroc de mine.

- Ce greşeală! Ce greşeală! continuă să se lamenteze Zilica.

- Lasă, e prea târziu pentru asta acum, spuse Lia cu jumătate de gură.

Nu era cea mai tragică greşeală. Vânătorul acela pe care îl cunoscuse Lia odată era cu adevărat încrâncenat împotriva zânelor. Lia făcea asta doar ca să scape de un blestem. Uneori, suspecta că asta o făcea mai rea decât el...

---

Sebi o agasa câteodată pe Lia. Ba punea prea multe întrebări, ba vroia să încerce şi el să prindă zâne (ce idee ridicolă!) şi întotdeauna reuşea să o urmărească la vânătoare. Într-o zi, avea să o urmărească până unde nu trebuie şi să o încaseze.

Aşa că îi spuse odată Lia:

- În noaptea spre Sfântul Andrei, mai bine nu ai veni cu mine.

- De ce? întrebă el automat.

- În noaptea aia, începu Lia, se zice că animalele pot vorbi pe înţelesul oamenilor.

- Eu nu le-am auzir niciodată.

- Pentru că nu ştiai că e posibil.

- Şi pot să vorbesc şi eu cu ele?

- Ei, nu chiar, spuse ea încurcată. Nu le place de obicei să implice oamenii în treburile lor.

- Şi atunci? se necăji el. Ce rost are să le vorbesc eu lor dacă ele nu vor să-mi vorbească mie?

- Spune-le că ştii de la mine că pot vorbi. Atunci ele vor şti că pot vorbi cu tine.

- De ce?

- Pentru că ai văzut deja zâne şi vâlve, cu ce-ţi strică să mai auzi şi câteva animale vorbind?

Sebi păru entuziasmat de idee. Bun, poate aşa nu avea să îi facă necazuri în noaptea cu pricina.

---

Ocazional, mama Liei aducea acasă animale. Lia ştia foarte bine că de la mama sa moştenise afinitatea pentru necuvântătoare, încât nu se miră deloc în acea seară, când veni acasă şi găsi un pui de căţel negru, fugind de-a lungul sufrageriei.

- Trebuie să-i găsim stăpân, spusese mama Liei.

- Şi vrei să-i găsesc eu? Mai degrabă îl păstrăm.

- Nu putem să-l păstrăm. Nu vezi că noi suntem plecate mai toată ziua? Doar n-o să-l lăsăm singur acasă.

Lia ştia, în sinea ei, că mama ar fi vrut să păstreze căţelul. Ştia, de asemenea, că avea dreptate. Ele nu erau în stare să aibă grijă de el.

- Unde l-ai găsit, pe stradă?

- Era aşa drăguţ, că nu îl puteam lăsa în ploaie.

Lia oftă.

- Bine. Ştiu pe cineva care s-ar putea să-l ia.

---

Când a zis "cineva", s-a referit la Sebi. I-ar fi prins bine un câine. Dar nu se duse la Sebi, ci la părinţii lui. În termeni cât de simpli, le explică unde găsise mama ei căţelul, de ce nu îl puteau păstra şi ce bine le-ar fi prins fiului lor un căţeluş drăguţ. Spuse toate acestea stând în pragul uşii, ţinând căţelul în braţe.

- Deci îl vreţi, sau nu?

Cuplul se uitară unul la altul în cea mai pură confuzie. Probabil îi luase prea dintr-o dată, dar acceptară.

Sebi fu uimit să vină acasă de la şcoală şi să găsească un căţel pe care nici n-ar fi îndrăznit să-l ceară de la părinţii săi.

--

Două săptămâni mai târziu, Lia se pomeni din nou faţă în faţă cu acel căţel negru de care scăpase.

- L-am numit Biju, povestea Sebi.

- Tu l-ai numit?

- Nu, mama şi tata. Habar n-aveam că le plăceau câinii. Cum i-ai convins?

Lia ridică din umeri. Ce câine ciudat!

- Mâine seară e Sfântul Andrei. Întreabă-l atunci.

- Bine! declară Sebi bucuros, în timp ce Biju îl trăgea de lesă.

În curând, Sebi şi Biju dispărură după un colţ, urmărind un traseu imaginar într-o plimbare dominată de câine, lăsând-o în urmă pe Lia.

Se opri atunci şi se uită în jur. Ceva părea diferit pe străduţa îngustă dintre blocuri. Dintr-o tufă din grădina unui bloc ieşi un arici. Lia îl urmări cum mergea bălăngănindu-se şi se miră să-l vadă venind spre ea.

Ştia (sau suspecta, măcar) că acel arici era acelaşi pe care îl scăpase de cei trei derbedei. Dar nici măcar nu putea ghici intenţiile ariciului când acesta se apropiase de ea.

În fine, se opri la picioarele ei şi îi lăsă o plantă, ca un fir de iarbă roşie, în faţă. Se uită sus la ea, parcă a mulţumire, şi plecă. Dispăru din nou în tufă, dar atenţia Liei era la planta ciudată.

O ridică şi se uită la ea prelung. Trebuia să fie vreo iarbă magică, una care să-i fie de folos în curând. Băgă firul în buzunar, înfrigurată. Ce se întâmpla? Şi de ce atât de aproape de Sfântul Andrei?

---

Venise, în sfârşit, şi acea noapte. Părinţii lui Sebi plecaseră la nişte prieteni, să sărbătorească ziua cuiva. Lui Sebi îi conveneau toate astea, din moment ce era lăsat singur acasă.

Când se înseră, Sebi se puse în genunchi în faţa lui Biju şi îi spuse, aproape în şoaptă:

- Ştiu că poţi vorbi. Mi-a spus Lia.

Urmă o clipă îndelungată în care Biju nu făcu decât să se uite nedumerit la stăpân.

- O ştii pe Lia? Fata aceea mai mare? continuă Sebi.

Începu să se îndoiască. Poate că Lia îşi bătuse joc de el. Pate minţise ca să vadă cât de mult o putea crede el.

- Fata care prinde zâne? se auzi atunci o voce.

Sebi îl privi uimit.

- Da... Tocmai ea, răspunse şocat.

- O, atunci bine a zis, spuse Biju în continuare. Unde-i acum?

- Cred că... s-a dus după zâne... Ba nu! îşi aminti brusc. S-a dus la păsări! Ele ştiu unde-i Zâna Zânelor!... Se duce după Iana!

- Atunci, ar trebui să o ajutăm, spuse ferm Biju. E mare pericol în noaptea asta.

- Păsări! Să găsim păsări întâi!

- Asta lasă în seama mea, spuse Biju, la fel de calm. Tu ia apa vie pe care ţi-a dat-o Sfânta Duminică. Va avea nevoie de ea.

Sebi se grăbi să facă după cum îi spuse Biju. Poate dacă un dresor ar fi fost de faţă, ar fi fost dezamăgit de situaţia asta penibilă în care stăpânul asculta de animal, dar oricât de aiurea era situaţia, Sebi ştia că Lia va avea nevoie de el în curând.

---

Între timp, Lia începea să creadă că o lanternă ar fi fost o idee bună în acel moment.

Era întuneric afară, acel întuneric gros de iarnă. Nu observase asta până nu ajunse la pod, departe de felinarele oraşului. Luminarea publică - ce idee bună.

La pod, îşi continuase drumul pe bâjbâite. Avu, pentru prima oară, impresia că podul s-ar putea, totuşi, prăbuşi. Înţelese de ce locurile atât de bine cunoscute ziua puteau fi atât de înfricoşătoare noaptea. Nimic nu părea cunoscut.

Credea că, eventual, ochii i se vor obişnui cu întunericul şi că va începe să zărească ceva, însă ce era de zărit? Nu exista nici o sursă de lumină.

Atunci se miră să vadă, sărind spre ea, o pasăre neagră şi lucioasă. Ce era de mirat în sine era că o putea vedea deloc. Ţopăiala corbului stârni Liei o amintire... o pasăre agăţată într-o pungă de plastic. Era aceeaşi?

Ridicând ciocul, pasărea i se adresă Liei:

- Decât să bâigui pe întuneric, nu mai bine ţi-aş arăta eu drumul?

Bine, deci era aceeaşi.

- Mă poţi duce la Zâna Zânelor?

- Pot.

- Mă duci?

- Dacă vii după mine, te duc.

Atunci îşi desfăcu aripile şi izbucni într-o lumină albă, orbitoare. Nu mai părea corb, ci făclie.

"Bine-am nimerit-o," se gândi Lia.

---

Sebi fugea cu paşi scurţi. Unde călca, frunzele foşneau şi îl speriau. Biju fugea înainte, trăgând lesa şi pe stăpân totodată.

- Unde mergem? întrebă Sebi.

- La Pasărea Măiastră, îi răspunse prompt Biju. Ea ştie tot ce mişcă prin aer, tot ce ştiu păsările. Ne va spune unde-i Lia, dacă ajungem la cuibul ei.

- Unde-i asta?!

- Fugi mai repede şi ai să afli mai curând!

Sebi n-ar fi vrut. În fond, fugea orbeşte pe întuneric într-o pădure. Ştia că undeva, într-un clasament al celor mai rele idei avute vreodată, ce făcea Sebi acum avea locul de onoare.

Acestea erau gândurile lui când se împiedică şi căzu cu mult zgomot în frunzele uscate. Nu mai simţi lesa trăgându-l, aşa că se gândi că poate s-a rupt, iar Biju o luase tot înainte, lăsând pe stăpân căzut şi umilit în mijlocul pustietăţii.

Fu surprins când ridică privirea şi observă cu stupoare că totul în jur era luminat. De fapt, nu numai că era lumină, dar se mai auzea şi un zgomot ciudat. Parcă picase într-o groapă rotundă, săpată direct în stâncă, având mii de crevase. Pe fiecare suprafaţă disponibilă, stătea câte o pasăre. Erau mai multe păsări decât văzuse el vreodată, toate foşnind din aripi şi cântând, croncănind sau ciripind.

Biju era lângă el, privind în sus.

- Ea este Andilandi, Pasărea Măiastră.

Şi Sebi se uită în sus la ea. Se uită la cea mai magnifică fiinţă care şi-ar fi putut el imagina că există.

---

Ciudat cum în acelaşi timp, Lia o văzu pentru prima oară pe Zâna Zânelor. Diferenţa era că Lia nu se simţea la fel de minunată de aparenţa acesteia.

Zâna Zânelor avea părul lucios, dar brunet, lucru neobişnuit pentru o zână. Îl avea prins cu crenguţe de măr în coc. Hainele îi erau albe şi strălucitoare, emanând acea lumină ciudată, ca toate zânele dealtfel.

- Tu eşti Lia? întrebase Zâna Z'nelor.

- Eu sunt, răspunse ea.

Se întoarse spre corb să-i mulţumească, dar acesta dispăruse.

- Te aşteptăm de mult timp, spuse crăiasa.

- Puteai oricând să vii tu la mine, replică Lia.

Zâna Zânelor îi zâmbi, de parcă Lia ar fi zis o glumă bună. Evident, nu aşa opera ea.

- Dar dacă tot sunt aici, îmi spui şi mie cine-i Iana Sânziana?

Crăiasa zânelor părea să se întristeze.

- E trist, e trist, spuse ea, când o soră ajunge sp ne urască.

- Presupun că da, mormăi Lia.

- Iana Sânziana este chiar urmarea acţiunilor tale.

Lia ridică o sprânceană.

- Ştii prea bine că tu eşti cea care ne vânează şi ne prind. Dar ştii că Iana foloseşte aceasta ca pretext pentru a organiza alte zâne puternice într-o revoltă? întrebă Zâna Zânelor.v

Lia ridică din umeri.

- Nu, sigur că nu, oftă Zâna Zânelor. A devenit un pericol până şi pentru noi.

- Asta ar trebui să fie treaba mea?

- Ar trebui! Tu vei fi prima lor victimă, fetiţo!

Lia îşi stăpâni impulsul de a o pocni pe însăşi crăiasa zânelor peste faţă. Nu ar fi dat bine cu supusele ei.

- Iar după tine, continuă cu glas jos crăiasa, va urma tot neamul omenesc...

Poate că Lia ar fi fost ceva mai calmă dacă nu ar fi fost implicate toate chestiile astea morale. Când vâna zâne pentru scopurile ei egoiste, lucrurile erau mult mai simple. Implică, însă, soarta omenirii, şi Lia se simţea complet debusolată. Pentru prima dată în ultimele luni de zile, habar n-avea ce să facă.

- Trebuie să o opreşti. Poate nu e prea puternică în momentul acesta, dar...

- Am s-o opresc, spuse cu încredere Lia.

Zâna Zânelor păru, dintre toate, uşurată. Probabil avea impresia că avea de-a face cu o persoană volatilă şi periculoasă; iar pentru zâne, Lia era amândouă.

- Dar să nu crezi că o fac pentru voi sau pentru omenire, pufni Lia.

- Atunci de ce...?

- Pentru că asta are să-mi facă viaţa mai simplă, răspunse Lia sincer. Iar mie îmi pasă doar să-mi simplific viaţa în momentul acesta.

---

Sebi n-ar fi vrut să pară bădăran, aşa că se ridică rapid în picioare şi făcu o plecăciune.

- Iar tu cine eşti? întrebă Andilandi.

- Sunt Seb... Sebastian.

Pasărea Măiastră îşi întoarse capul să îl privească mai bine.

- Şi de ce ai venit aici?

Lui Sebi îi luară câteva momente să îşi amintească răspunsul la întrebarea ei.

-Pentru că... o caut pe Lia. Şi Lia caută o pasăre care să-i spună unde-i Zâna Zânelor şi...

Sebi fu întrerupt de un vacarm ciudat al păsărilor din jur. Păreau a şuşoti una cu alta, fix ca oamenii.

- Cine este Lia? întrebă Andilandi.

- Lia prinde zâne! Trebuie să o ştiţi!

Însă în privirea Păsării Măiestre nu apărea nici o sclipire de înţelegere.

- A... salvat odată pe una dintre voi... Prinsă într-o pungă de plastic, adăugă Sebi jalnic.

- Într-adevăr, spuse Andilandi. Dar corbul şi-a plătit datoria, chiar în seara aceasta. Nu o mai putem ajuta.

- De ce nu?! se răţoi Sebi.

- Nu mai avem nici o datorie faţă de ea.

- Şi ce? continuă el, înverşunat. De ce trebuie să vă ajute oamenii întâi pentru ca voi să faceţi ceva?

- Nu înţelegi... spuse Andilandi. Am putea să o ajutăm. Dar dacă ea nu vrea ajutorul nostru?

- Atunci... atunci nu pe ea vreau să o ajutaţi.

- Nu?

- Pe mine. Ajutaţi-mă pe mine să o ajut pe Lia. Vă rămân dator. Vă rog, insistă Sebi.

Pasărea Măiastră îl privi întrebător.

- Bine, acceptă aceasta în final. Deşi sincer nu ştiu ce ar putea face un pui de om pentru noi.

Sebi oftă uşurat.

- Vă mulţumesc.

Dar în tot timpul acesta, Sebi nu observă că Biju dispăruse.

---

-Dacă urmezi poteca prin pădure, îi explică Zâna Zânelor, vei ajunge la un luminiş. În luminiş va fi o biserică părăsită. Înăuntru este Iana Sânziana şi supusele ei.

Lia ascultă în tăcere. Ştia că va fi greu să treacă de mai multe zâne, dar avea să se îngrijoreze de asta la momentul potrivit. Parcă ghicindu-i gândurile, Zâna Zânelor îi întinse o crenguţă cu flori de măr din păr.

- Ce-i cu asta? întrebă, ţâfnoasă, Lia.

- Flori de măr. Dacă le bagi în sân, nu te va mai putea vedea nimeni, zână sau om.

- Desigur, acceptă Lia crenguţa, oarecum surprinsă. Foarte folositor. Mulţumesc.

- Cât vei fi în pădure, ai grijă, avertiză crăiasa. Vei întâlni multe, iar nu toate vor fi zâne.

- Se-nţelege, încunviinţă Lia.

- Ai grijă, repetă Zâna Zânelor.

"Asta trebuia să mi-o spui acum trei ani de zile," gândi Lia.

Poteca pe care apucă era adânc bătătorită în solul pădurii. Se întrebă cine o folosise atât de recent şi des. Chiar şi pe întuneric putea s-o vadă. Trebuia să privească atent şi să simtă cu piciorul, însă era uşor de urmat.

Până atunci fusese linişte, însă un vânt ciudat începu să bată printre copaci. Faptul ciudat era că bătea doar printre trunchiurile copacilor, aproape de pământ şi nici o frunză din coroanele copacilor nu mişca. Nu era natural.

Vântul îi venea din spate, iar ăsta era tot motivul care îi trebuia Liei ca să îşi dea seama că ceva era în neregulă şi să fugă.

Aşa că fugi. Fugea pentru că ştia foarte bine că pădurea era plină de pericole. Fugea pentru că Iana sigur ştia că vine. Fugea pentru că voia să scape din tavetura asta cu viaţă.

La un moment dat, se pierduse de potecă. Asta o făcu să fugă mai tare, dacă tot nu mai trebuia să încetinească şi să urmeze direcţia potrivită. Se lovea de trunchiuri şi se împiedica din ce în ce mai des, însă nu se opri decât în momentul când se pomeni faţă în faţă cu o râpă adâncă.

Nu văzuse râpa, ci lipse copacilor. Râpa era doar o dungă neagră. Dacă nu era luna ieşită din nori, Lia ar fi alergat fix în ea.

Se întoarse şi privi fix la creatura care o urmărise. Era o fată uscăţivă, bolnăvicioasă, cu părul ca o claie de paie uscate. Arăta, se gândea Lia, ca o sperietoare.

- Şi tu cine eşti? întrebă cu neobişnuită vitejie Lia.

- Eu sunt Zvânta şi am venit din porunca stăpânei Iana Sânziana.

- Eşti o Vântoasă, observă cu mirare Lia.

- Sunt.

- Orice-ai avea în gând, n-ai s-o faci, spuse calm Lia, ridicând un braţ în sus.

Zvânta nu înţelese gestul şi rămase, indecisă, uitându-se la Lia.

Atunci veni ceva în zbor şi o înhăţă pe Lia, luând-o pe sus deasupra râpei.

Lia ştiuse de la început că Zilica o urmărise toată noaptea. În fond, ea putea mirosi zânele. Zilica nu ştia asta, aşa că se minună în timp ce zbura, cărând-o pe Lia.

- De unde ştiai?

- Nu prea te pricepi la furişat, răspunse Lia evaziv.

Doar nu avea să-i zică adevărul.

- Şi de unde ştiai că am să te salvez? întrebă mai departe Zilica.

- Nu ştiam. Dar eram puţin cam disperată şi era singura cale prin care mă vedeam ieşită din acea situaţie.

- Da, pricep. Vorba aia: prost să fii, noroc să ai.

Lia ar fi vrut să-i spună Zilicăi că ea era destul de deşteaptă, însă chiar atunci începură să se apropie de pământ.

- Aici te las jos. E periculos, dar ai ceva în buzunar care să te protejeze. Fugi. Eu o ţin pe Zvânta în urmă.

Zilica îi dădu drumul cu ceva avânt Liei, încât cea din urmă făcu vreo trei tumbe şi se opri cu ajutorul unei rădăcini deosebit de groase şi dureroase. Nu avu timp să se plângă de vânătăi. Zilica o avertizase: era periculos. Dar băgă mâna în buzunar să vadă ce avea acolo de ar fi putut-o proteja.

Găsi planta ca un fir de iarbă vopsit roşu. O primise de la arici, dar nici nu putea ghici la ce folosea asta.

Deşi confuză şi puţin şifonată, Lia începu să fugă din nou. Nu ştia de cine fugea sau unde, dar de la un timp auzi paşi în urma ei. Paşii a ceva cu patru picioare. Strânse planta în pumn şi încercă să mărească viteza, dar era obosită, aşa obosită...

Văzu, în faţă, o peşteră. Dacă ar fi stat şi s-ar fi gândit, Lia şi-ar fi dat seama că o peşteră era un loc bun pentru a fi încolţită şi mâncată de creaturi cu patru picioare care fug după tine noaptea, însă plămânii o ardeau la fiecare suflare, picioarele îi erau moi de la efort, iar singurul lucru care o mai făceau să mişte în acel moment era adrenalina.

La câţiva paşi de peşteră, simţi cum picioarele o abandonează complet. Privi înapoi disperată; tot ce putea zări era un lup gigantic fugind spre ea. Închise ochii, pregătită pentru a fi muşcată.

Lupul se trânti în ea, Lia chiar îi simţi respiraţia pe obraz, dar nu simţi colţi înfingându-se în ea.

Lia ştia că ar fi trebuit să fie sfâşiată până acum, aşa că prinse brusc puteri. Mai avea o şansă. Ştia că în peşteră va fi în siguranţă, pur şi simplu ştia. Labele lupului erau grele, iar ghearele îi luceau în lumina lunii. Dacă nu se înşela cumva Lia, erau de metal.

Îşi adună forţele şi lovi lupul cu picioarele, aruncându-l câţiva paşi. Se aruncă şi ea, disperată, în peşteră, cât mai adânc, până rămase fără puteri.

Lupul nu o urmă. Stătea la gura peşterii şi se uita urât la ea, dar nu intra. Apoi Lia realiză ceva. Nu era peşteră, ci o mină. Iar unde era mină, era şi Vâlva Băilor. Din cauza Vâlvei nu intra lupul?

- E cineva aici? întrebă Lia, privind în jur.

- Doar eu, răspunse o voce feminină.

Vâlva Băilor ieşi la vedere, ducând o lampă veche în mână. Rochia îi era albă, dar pielea şi părul erau, parcă, înnegrite de cărbune şi pământ.

Lupul mârâi la ea, dar plecă, afundându-se în pădure.

- Ăăă... Vâlva Băilor, spuse Lia. Îmi pare rău, dar nu ştiu cum te cheamă de fapt.

- Galena, se prezentă Vâlva.

- Aşa, Galena... Eu sunt Lia... Scuză intrarea forţată, dar..

- Înţeleg. Te urmărea lupul cu gheare şi colţi de fier. Nu trebuie să te scuzi.

- De fier? îngână Lia.

- Mă mir că nu te-a prins, comentă Galena.

- Cred că m-a salvat asta, ridică Lia mâna şi îi arătă planta roşie, mototolită şi plină de transpiraţie.

- Da, da. Iarba fiarelor, aprobă Galena. Dacă o ţii în mână, eşti protejată şi de gloanţe, şi de sabie.

- Şi de colţi de fier, se pare...

- Mda, aşa se pare.

Urmă un moment de tăcere prelung.

- A! îşi aminti Lia, trecând peste uşurarea de a fi vie. Eu trebuie să plec! Să ajung undeva!

- Poate eu te pot ajuta, se oferi Galena.

- De ce să faci asta?

- Oştina vorbeşte aşa frumos de tine, spuse Vâlva. Şi-aşa, se pare că ai avut o noapte grea, mai adăugă aceasta, culegând o frunză din părul Liei.

- Asta e adevărat, recunoscu Lia. Mă poţi duce la un luminiş cu o biserică părăsită?

- Ştiu o ieşire din mină care duce în apropiere.

Lia se bucură. Nu mai avea chef de alergat prin pădure.

---

- Dacă ştiţi de Zâna Zânelor, ştiţi şi de Iana Sânziana, da? întrebă Sebi.

- Ştim, răspunse Andilandi.

- Mă puteţi duce la ea? Adică, Lia sigur a ajuns acolo deja.

Păsările şuşotiră între ele din nou.

- E o problemă?

- Nu pentru noi, răspunse tristă Andilandi. Pentru tine. Iana Sânziana este puternică şi rea cu oamenii.

- Păi da... Cred că de asta vrea Lia să o prindă, ridică din umeri Sebi.

- Dar tu? Ce protecţie vei avea de ea?

- Îl am pe Biju! El...

Sebi se uită în jur. Căţelul negru dispăruse.

- Unde-i? se sperie Sebi.

- A plecat în ajutorul cuiva, răspunse calmă Andilandi.

- Şi pe mine cine mă ajută?

Păsările îşi încetară zgomotul. Nici o pană nu mişca. Toate se uitau la băieţelul descurajat din mijlocul lor.

- Te vom ajuta noi, spuse în final Andilandi.

Scoase o pană din cuibul ei şi o puse jos în faţa lui Sebi.

- Asta e o bucată din lumina soarelui. Va orbi pe zâne, dar nu şi pe Iana Sânziana. Foloseşte-o cu grijă.

Sebi luă pana şi se uită la ea lung. Era lungă, murdară şi gri.

- Eşti pregătit să te ducem la ea? întrebă Pasărea Măiastră.

- Da... Sunt gats.

- Mult noroc, Sebastian, îi ură Andilandi, făcând un semn cu aripa spre un stol de vrăbii.

- Mulţumesc, zise sincer Sebi înainte de a dispărea printre aripile vrăbiilor.

---

- Până aici te pot duce, spuse Galena la un moment dat.

- E o gaură în tavan, comentă Lia, privind ieşirea. Ai scară?

Galena dădu din cap că nu.

- Minunat, zise Lia pentru sine.

- Nu e chiar aşa sus, te poţi căţăra, sugeră Vâlva fără pic de glumă.

- Sigur. Asta-mi mai lipsea. Mulţumesc oricum, oftă Lia, nevrând să pară ingrată. Nu cred că m-aş fi descurcat prin pădure.

Galena zâmbi, în timp ce Lia începu să urce, cu chiu cu vai, afară din mină.

Ce-i adevărat, îi luase ceva timp să iasă. Nu se pricepea la căţărat. Iar când ieşi din mină, îşi dădu seama că habar n-avea în ce direcţie să o apuce. Se uită înapoi jos, dar Vâlva dispăruse deja. Însă tocmai când vroia să-şi blesteme norocul, apăru din senin un câine foarte negru şi foarte cunoscut.

- Biju! realiză Lia.

- Fata-care-prinde-zâne! zise, în schimb, câinele.

Liei îi luă ceva clipe să îşi amintească ce seară era şi de ce putea Biju să vorbească.

- Ce faci tu aici? îl întrebă.

- Te ajut, nu? Cum tu ai ajutat pe mine să găsesc familie!

- Da? se miră Lia. Şi ce ai să faci tu ca să mă ajuţi?

- Cauţi ceva?

- Da, clipi nedumerită Lia. Luminişul cu biserica părăsită.

- Îţi arăt eu drumul, schelălăi fericit Biju.

- Bine...

Îl urmări pe Biju mirată. Ce câine ciudat. Ştia drumul prin pădure? şi încă ce bine! Auzise de cai năzdrăvani, dar câini?

- Ne apropiem, şopti Biju în final. E la doi paşi încolo. Nu uita floorile de măr.

Lia era teribil de amuzată de tonul autoritar al căţelului.

- Încă ceva, spuse Biju, uitându-se fix la Lia. Blestemul nu contează. Nu vei fi mai fericită fără el.

Şi imediat după acele cuvinte, dispăru, lăsând-o pe Lia să se mire de blesteme şi câini năzdrăvani.

Dar la astea trebuia să se gândească altădată. Deocamdată, băgă florile de măr în sân şi se furişă până la marginea luminişului. Prin tot luminişul, erau împrăştiate zâne. Vorbeau în şoaptă, adunate în grupuri de două-trei.

Lia ştia că trebuie să fie foarte atentă. Dacă măcar una suspecta un intrus, toate s-ar fi pus pe căutat şi ar fi fost vai şi amar de oricine era găsit.

Îşi sincroniză mişcările cu vântul. Când iarba se clătina uşor în vânt, atunci mişca şi ea, în ritm alert, pentru că vântul s-ar fi putut opri oricând.

Ajunse lângă biserică. Uşa lipsea complet şi nu existau geamuri. Asta era rău. Zânele ar fi putut-o auzi şi să o încolţească înăuntru. Singura ei şansă era să o prindă pe Iana imediat şi să scape ameninţându-le pe celelalte cu medalioanele.

Pipăi colierul de la gât. Luă un medalion gol şi îl strânse în mână. Prindea o zână, asta era tot. Nu era nevoie de emoţii. Era invizibilă, ce Dumnezeu? Şansele erau în favoarea ei!

Şi totuşi... simţea că noaptea avea să fie lungă, lungă...

---

În biserica părăsită ardea o singură lumânare. Iana urmărea flacăra. Scoase un smoc de păr şi îl arse încet, şoptind cuvinte vechi, aflate din întâmplare de la un solomonar. Pentru o clipă, ochii îi urmăriră o umbră dislocată de pe un perete.

Ultimele fire de păr dispărură în scântei slabe.

Iana urmări umbra apropiindu-se. Pereţii scorojiţi de vreme creau umbre diferite, slabe. Fiecare denivelare vibra cu mişcările flăcării, însă o pată neagră se mişca de-a lungul bisericii, venind spre ea.

Iana Sânziana era mai vicleană decât credea Zâna Zânelor. Învăţase multe de-a lungul anilor.

Suflă deasupra lumânării. Lia se materializă în faţa Ianei. Fata părea să îşi fi dat seama că trucul cu invizibilitatea nu mai mergea şi rămase şocată în mijlocul bisericii.

---

Îşi blestemă norocul. Mai avea câţiva paşi. Încă puţin şi ar fi prins-o pe Iana. Apoi simţise un fior ciudat, ca suflarea rece a cuiva. Simţise crenguţa cu flori de măr fărâmiţându-se. Lia se pomeni uitându-se panicată la Iana, care cu siguranţă o putea vedea acum, şi tot ce se putea gândi Lia în acel moment era cât de nepoliticoasă trebuia să pară. "Persoanele civilizate cu siguranţă nu se furişează invizibile în casa cuiva."

- Ştiu cine eşti, spuse melodios Iana, părând aproape bucuroasă.

- Ştiu şi eu cine eşti tu, răspunse Lia.

Trebuia să tragă de timp, să facă un plan. Ştia că nu trebuia să intre în panică, dar asta nu o ajuta cu nimic.

- Ştii un nume, asta-i tot, şuieră Iana, făcând paşi spre Lia.

Deşi Lia ştia că trebuia să se apropie de ea ca să o prindă, nu îi plăcea că zâna venea spre ea şi nu invers. Făcu un pas înapoi. Iana luă asta ca pe un semn de slăbiciune. Într+o secundă, era lângă Lia şi o trânti la pământ.

Lia nici nu realiză bine ce se întâmplase, că Iana o prinse de gât şi îi tăie suflarea. Mai ţintui un genunchi pe mâna în care avea Lia medalionul, şi o lăsase pe fată fără nici o apărare.

- La gât ne ţii surorile, spuse Iana aproape extaziată. Din cauza ta suntem acum, aici, împreună. Tu ai făcut alianţa noastră posibilă.

Cam în acest moment, Lia se gândi că Iana trebuia să fie nebună. Vorbea cu ochii mari, parcă fascinată de propria-i voce. Apoi acţionă exact cum se aştepte Lia să acţioneze o nebună.

- Dar de ce să mă bucur doar eu de moartea ta? şopti Iana râzând.

Luă mâna de la gâtul Liei, iar aceasta începu să respire din nou, greu şi dureros.

- Cine a lăsat-o pe ea aici? se răsti Iana spre uşă.

"Trebuie să ies!" gândi Lia cu o claritate neaşteptată. "Aici n-am unde să fug, mă vor lua ca din oală!"

Se ridică şi se împletici spre uşă, dar nu destul de repede. Ameţită şi disperată, calea îi fu tăiată de două zâne înalte şi furioase. Cumva, nu ăsta era modul în care ăşi imaginase Lia că avea să moară. Se gândise, poate într-un accident de maşină sau cădere de la înălţime. N-ar fi crezut că va fi vreodată la mila zânelor.

Una dintre ele ridică mâna şi o lovi pe Lia, folosindu-şi din plin unghiile. Lia se prăbuşi la pământ, simţind trei dâre usturătoare pe faţă. Strângea în pumn un singur medalion. Pe Iana trebuia să o prindă. Oricât de periculoase erau celelalte zâne, Iana era pericolul cel mare. Dacă prindea o acolită, Iana ar fi ucis-o fără milă. Dar odată Iana prinsă, celelalte zâne s-r împrăştia, lipsite de ordine.

- A venit după noi, suratelor! strigă Iana. V-am spus că blestemata asta vrea să ne prindă pe toate!

"Doar după tine am venit," gândea Lia. Nu putea zice nimic, gâtul o durea îngrozitor. Simţea sânge prelingându-se de pe obraz, unde zâna o zgâriase.

Lia nu ştia ce să facp. Să lupte? Aproape toate zânele se adunaseră la intrare, privind-o cu ură. Să se avânte spre Iana să o prindă? Ar fi fost oprită imediat.

Una dintre zâne o prinse de braţ şi o ridică. Lia abandonase orice speranţă de a ieşi din asta cu viaţă. Simţea, unde o ţinea zâna, că ceva îi ardea pielea.

Atunci se întâmplă ceva neaşteptat. De afară venea o lumină orbitoare. La început, crezuse că era răsăritul, dar după socoteala ei, nu era nici măcar miezul nopţii.

Apoi le văzu pe zâne ferindu-şi ochii de lumină, zvârcolindu-se în agonie. Iana Sânziana părea complet bulversată de această întorsătură a sorţii.

Atunci Lia observă următorul detaliu ciudat: lumina era emanată de o pană. Iar pana era ţinută în mână chiar de către Sebi.

"Prostule, ce faci aici?" vroia să strige Lia.

Iana trecu pe lângă Lia fără să o bage în seamă şi se duse direct spre Sebi. Asta, realiză Lia, era greşeala Ianei şi şansa ei.

- Crezi tu, se răsti Iana la Sebi, că mă poţi doborî pe mine cu o pală de lumină?!

Lia se ridică în picioare. Se simţea oribil, dar gândul că avea să se răzbune pe Iana o alina. Se aruncă spre ea, îşi înfipse unghiile în părul ei şi o trase în genunchi, poate cu prea mult zel. Îi plezni medalionul gol peste obraz.

Iana urlă din toţi rărunchii, un ţipăt de nebun, lipsit de orice inflexiune omenească, înainte de a dispărea, luându-şi locul în medalion.

Lia se clătină pe picioare.

- Trebuia să vii şi tu, comentă Lia posomărâtă.

Lumina penei dispăru, iar zânele rămase fugiseră de mult.

- Ce vrei să spui? întrebă Sebi, oarecum ofensat.

- Nimic, mormăi Lia. Trebuie să stau jos.

La cuvintele astea, căzu epuizată. Simţea fiecare vânătaie, gâtul o durea şi pe afară şi pe înnăuntru, iar zgârieturile de pe faţă începură să răspândească durerea până la ceafă.

- Te-am ajutat, nu? întrebă Sebi în continuare. Dacă nu vedeam eu, adică...

- Da! Am priceput!

Sebi scoase o stică din geacă.

- Sfânta Duminică a spus că ai să ai nevoie de asta, spuse el, întinzându-i apa vie.

- Da, îngâimă Lia. Am nevoie...

Sebi zâmbi, mândru de sine. Ştia el că o putea ajuta pe Lia.

- De fapt, un duş cu apă vie mi-ar prinde bine în momentul acesta.

Sebi râse. Lia, mai mult obosită decât indispusă, acceptă sticla.

---

Niciodată nu o mai rănise o zână pe Lia ca în ziua aceea. Deşi apa vie vindecase zgârieturile de pe faţă, încă mai simţea noaptea o durere fierbinte pe obraz.

Când Iana îi spuse că din cauza ei se aliaseră acele zâne, Lia nu-i acordase prea multă atenţie. Dar când se gândi mai bine, Lia realiză că zânelor le era chiar frică de ea. Ăsta era singurul motiv pentru care le putuse aduna Iana Sânziana împotriva ei.

Putea, în acel moment, să renunţe la vânătoarea de zâne. Blestemul nu conta, deci nu mai trebuia să afle care era acesta. Se gândi la asta îndelung şi ajunse la o singură concluzie: nu vroia să renunţe. Nu ura zânele, dar nu putea să renunţe. Devenise o parte aşa importantă din ea...

În plus, într-o zi, un om ciudat avea să o caute din nou şi să-şi ceară colierul înapoi. Iar când îl va primi, poate va observa cu mirare că, deşi toate medalioanele aveau de obicei flori şi plante gravate pe ele, unul singur avea o stea sau o planetă - un corp ceresc - iar atunci Lia i-ar fi povestit despre Iana Sânziana, Sora-Soarelui.