Scoţia, 1064

Cele două umbre înaintau cu greu de-a lungul zidului întunecat, evitând, pe cât posibil, să păşească în lumina lunii. Alcătuiau o pereche ciudată, o siluetă sprintenă, subţire şi înaltă, urmată cu greutate de un trup rotofei care se mişca cu greutate peste pietrele ascuţite şi tăioase rămase de la construcţia castelului, cu câteva secole în urmă.

- Fată, fată, şopti umbra durdulie aproape fără suflare, mai încet, te rog! Oasele mele-s vechi şi obosite, nu pot ţine pasu' cu o iadă aşa de spintena ca mata'!

Eithne se opri agasată, întorcandu-se spre bătrâna ei doică care, înfierbântată de efortul depus, își dăduse gluga pe spate încercând să se răcorească. Fusese o vară neobişnuit de lungă si de caldă pentru Scoţia, iar vremea blandă se prelungise şi în a zecea lună a anului, cea a rodului.

- Ce faci, şuieră fata, vrei să fim prinse? Ştii că n-avem timp de pierdut aici.

- Domniţă, suspină doica, nu mai poci. Nu mai poci deloc. Haide să ne întoarcem, că oricum e mare nebunie ce vrei să faci matale.

-Eu mă duc oricum, cu sau fără tine. Ţi-am zis că eşti prea batrâna să vii cu mine, da' te-ai ţinut de sufletul meu ca râia de om. Poftim acum, iaca ajutor.

Eithne se opri brusc din vorbit când văzu că batrânei i se înmuiaseră picioarele. Cu o mişcare rapidă, o apucă de braţele vlăguite şi-o ajută să se aşeze pe o piatră mai mare şi rotundă aflată în prejmă printr-o minune. Batrâna îşi închise ochii, spijinindu-și capul de zid, iar Eithne simţi că i se taie picioarele de frică şi de grijă. Doica îi fusese ca o mamă de când se ştia şi n-ar fi putut să mai aibă un moment de linişte dacă i s-ar fi întamplat ceva, mai ales din vina ei.

Fata îngenunche şi-şi puse capul in poala bătrânei, aşteptând în linişte ca aceasta să-şi revină. O durere surdă îi zvâcnea în piept, în timp ce, fără să-şi dea seama, lacrimi grele i se scurgeau pe obrajii înguşti. Bâlbaia fără rost un singur cuvânt: „Iartă-mă!".

După ceva vreme, lacrimile îi secară încet-încet, iar mâna doicii, care până atunci atârnase inertă, se ridică încetişor şi începu să mangâie capul înca acoperit de gluga mantiei.

Eithne îşi ridică privirea cu o mişcare sălbatică, fixându-si ochii înroşiţi în cei ai tovarăşei de aventură, răpusă prea timpuriu de greutatea drumului. Bătrâna îşi revenise aproape în totalitate şi-o privea cu o licărire vicleană în ochi.

- Îţi zic eu iadă, dar tare mă tem că eşti mai mult vulpiţă, fetişcano. Hai, du-te singură, ca nu mai e vreme de stat.

- Adevărat zici? Eithne începu să zâmbească fără să-şi dea seama. Nu şeguieşti?

- Hai, hai, du-te până nu-mi vine mintea la cap.

- Păi să te las aşa pe matale singurică? Nici aşa n-aş vrea, se codi Eithne.

- Eu o să mă întorc acasă încetişor, n-avea tu grija. Vezi, numa', ce faci pe-acolo, ţine capul jos, nu te îndeparta de uliţa a mare şi nu sta mai mult de un ceas.

Eithne, toată numai un zâmbet şi ascultând cu jumatate de ureche sfaturile pe care le mai auzise de zeci de ori în seara aia, prinse mâna doicii şi-o săruta cu dragoste, după care o zbughi spre sat.

Bătrâna oftă, făcu semnul crucii în urma ei, şi, ridicându-se cu greutate de pe bolovan, porni înapoi spre intrarea dosita în castel.

Eithne era sigură că inima ei nu mai bătuse niciodată atât de puternic. Fugise într-un suflet sperând ca va mai prinde sfarşitul petrecerii câmpeneşti care marca în fiecare an finalul muncilor agricole de toamnă.

Uliţa mare era încă destul de animată. Câţiva negustori, profitând de vremea frumoasă, îşi etalau încă tarabele pline cu tot felul de marfă, de la stofe pictate în toate culorile imaginate de om, mărgele şi mănuşi, la dulceţuri felurite, turtă dulce şi mied. Eithne îşi trecu degetele peste un sul de catifea, minunându-se cât de moale era. Pentru prima dată în viaţa, îi părea rău că nu are niciun ban al ei, ca să-şi cumpere măcar o fâşiuţă din catifeaua de un albastru ca al cerului. Ar fi ascuns-o într-o nişă numai de ea ştiută şi-ar fi scos-o numai noaptea, când întregul castel dormea, ca să se bucure de ea. Ştia ca ar fi fost un păcat să ascunzi un astfel de lucru şi să te bucuri de el, căci lui Dumnezeu îi placeau oamenii curaţi la suflet care nu sufereau de păcatul trufiei, dar tentaţia era prea mare.

Pentru un moment Eithne fu tentată să apuce pe furiş o fundă şi să fugă. Speriată de propriile porniri, se îndepărtă repede de tarabe, îndreptându-se spre focul cel mare care ardea vesel. În jurul lui, grupuri de tineri dansau pe o melodie voioasă, cântată de o bandă de lăutari. Pe margine, ţăranii şi negustorii mai bătrâni, aşezaţi pe nişte laviţe lungi de pin, vorbeau între ei, întrerupându-şi din când conversaţia pentru a privi jocul tinerilor cu nostalgie.

Eithne nu se gândise foarte mult la Rai, pentru că, credea ea, ar fi fost o dovadă de trufie să-şi imagineze ca va ajunge acolo, dar, în clipele acelea, îşi zise că pentru ea Paradisul era identic cu o petrecere în jurul focului. Trăgându-şi gluga în jos cu atenţie, fata se aşeză pe un buştean mai la o parte şi începu să cerceteze totul în jurul cu nesaţ.

Tatăl ei nu-i permisese niciodată să părăsească singură castelul, de frică să nu fie ucisă sau, mai rău, răpită şi siluită. Castitatea ei era un bun care nu-i aparţinea ei, ci tatălui şi întregului clan. Deşi urma să împlinească 14 ani în curând şi era deja logodită de trei ani, când venea vorba de experienţă, a ei era limitată la mersul la biserică in fiecare duminică şi la puţinele evenimente petrecute în odăile ei, unde-şi petrecea, de altfel, majoritatea timpului, având-o numai pe doică ca însoţitoare.

În ciuda lipsei de experienţă, Eithne observă imediat grupul de străini care părea să-i intimideze pe ceilalti petrecăreţi. Nu numai straiele le erau neobisnuite, ci si graiul, judecând după cele câteva vorbe pe care vântul i le aduse la ureche. Nu aveau parul deschis la culoare al scoţienilor si nici felul lor relaxat şi binevoitor de-a fi. Dimpotrivă, erau oacheşi, înalţi şi încordaţi. Nu păreau a fi la o petrecere, ci undeva pe câmpul de lupta, judecând după tensiunea corpurilor îmbrăcate încă în armuri. Spre deosebire de vigoarea scoţienilor, câştigată pe câmp, prin muncă, puterea lor fusese făurită prin lupte îndelungate şi crâncene, pe câmpurile de bătălie.

Eithne observă distanţa respectuoasă şi puţin temătoare la care se ţineau toţi de grupul străinilor. Numai fetişcanele tinere şi puţin ameţite de vinul proaspăt făcut le aruncau ochiade din ce în ce mai puţin subtile, sperând, poate, ca străinii să iasă din cercul lor şi să le invite la joc. Eithne se minuna de îndrăzneala lor, mai ales că fetele păreau interesate cel mai mult de un tânar oaches, îmbrăcat într-o armură ponosită, care părea că le ignoră cu totul. Ciudat lucru, cu cât le băga mai puţin în seamă, cu atât mai mult păreau ele mai aţâţate şi doritoare de atenţie.

Eithne mai văzuse bărbaţi arătoşi prin ferestruica îngustă a odăii ei de dormit, dar niciodată unul asemănător tânărului acestuia. Chiar şi la lumină înşelătoare a focului putea să-i vadă ochii negri, migdalaţi, împlantaţi uşor oblic pe faţa lui masculină sub sprâncene lungi şi frumos arcuite. Un nas lung şi drept, o gură dreaptă, cu buze pline şi o barbie pătrată completau armonios o faţă care, credea Eithne, ar fi putut servi cu uşurinţă drept model îngerilor de pe pereţii bisericilor. Sau, judecând după aerul întunecat si pielea smeadă, poate lui Lucifer însuşi. Ethine aprecia în principal modul în care ignora atenţiile feminine, ceea ce îi adăuga o tuşă de spiritualitate. În mod sigur, aşa arătau asceţii din vremuri, frumoşi şi dedicaţi celor sfinte.

Gândurile fetei fură întrerupte brusc de apariţia unui tânăr ţăran, care, mestecând agale un fir de iarbă uscată, se aplecă şi-o apucă de braţ pe Eithne, tragând-o în sus, în braţele lui. Speriată de gestul neaşteptat, tânăra îşi zmuci capul în spate, în timp ce gluga îi alunecă complet, descoperindu-i faţa încadrată de o claie de păr ondulat, aducând mai mult a cuib de pasăre decât a coafură de domiţă. Pentru un moment, simţi că inima îi stă în loc. Acum că faţa îi era descoperită, secretul ei aparţinea tuturor. Ţăranii o vor recunoaşte şi o vor duce pe sus la castel, tatăl ei va şti că s-a strecurat din castel şi că i-a nesocotit poruncile. În cel mai bun caz, o aştepta o lună în pivniţă, în cel mai rău caz - un fior de spaimă îi îngheţă şira spinării -, o bătaie bună pentru început şi o săptamână sub biciul părintelui James.

Privind cu spaimă în jur, Eithne constată cu uimire şi uşurare că nimeni nu părea a şti cine este. Nu era de mirare, de fapt, având în vedere viaţa foarte retrasă e care o ducea, ascunsă pe cât posibil de ochii tuturor. La asta se adăuga protecţia oferită de întunericul nopţii şi de lipsa de atenţie isvorâtă din cantităţile copioase de vin şi de mied consumate la festival.

- Fato, ce stai aici singurică, ia să te joc o dată, ca pâna la primăvară n-o să mai ai când să petreci, exclamă tânărul cu o voce puternică, vibrând a accent scoţian, strângând-o în braţe mai tare.

Eithne se foi stânjenită în îmbrăţişarea lui puternică. Nu mai fusese niciodată atât de aproape de un bărbat şi pentru prima dată în viaţă simţea cât de puternice puteau fi braţele unui om. Genunchii i se muiaseră şi era recunoscătoare, în ciuda ruşinii de a fi îmbraţişată în faţa tuturor, că strânsoarea lui puternică o sprijinea pe picioare. O căldură neaşteptată o cuprinsese şi, fără şă-şi dea seama de ce face, îşi îngropă capul în pieptul larg al săteanului, inhalând adânc mirosul curat de iarbă şi de fân.

-Joci, fato? vocea bubui din nou, iar Eithne simţi fascinată cum pieptul puternic de care-şi sprijinea obrazul vibreaza.

-Joc, murmură ea, plină de teamă şi de nerăbdare. Joc, oftă ea.

Spre supărarea ei, tânărul îi dădu drumul, apucând-o, în schimb de braţ, şi-o trase uşor spre o bucată bătătorită de pământ unde se aflau deja alte perechi prinse în vâltoarea jocului. Eithne, cu paşi nesiguri şi împleticiţi, încerca să imite pe cât posibil mişcările. Nu ştia ce să facă, dar energia ei naturală şi fericirea că poate să joace, compensau din plin lipsa de experienţă. Prinsă în vâltoarea jocului, înconjurată de voci vesele, Eithne se relaxă complet şi îndrăzni să-şi privescă pentru prima data în ochi tovarăşul.

Era un tânar voinic, în jur de 20 de ani, cu ochi mari, verzi şi o expresie onestă şi binedispusă. Pielea lui avea o culoare aurie frumoasă, bronzată de soarele de vară, mâinile mari erau aspre într-un mod plăcut, iar mânecile cămăşii de in pe care o purta erau suflecate până deasupra coatelor. ÎI zâmbea deschis, în timp ce îi conducea paşii ferm şi grijuliu.

Timpul zbura. Strigătele sătenilor se domoliseră, uriaşul foc începuse să-şi piardă din dogoare. Obosiţi, lăutarii de-abia mai pişcau corzile lăutelor. Eithne jucase de mama focului. Transpirată toată, simţea că pluteşte de epuizare şi de fericire. Părul i se lipise de frunte şi de ceafă, iar rochia - sub mantia groasă pe care nu îndrăznise s-o lepede - i se aşeza incomod pe spatele ud.

Nu s-ar fi oprit niciodată din dans daca John, tânărul care-o trăsese la joc, nu ar fi observat că mai are puţin și leşină. Nu mai văzuse niciodată niciun suflet care să iubescă jocul la fel de mult ca fătuca astă înaltă care nu se oprise deloc de când începuse. Entuziasmul ei aproape că o făcea draguţă, deşi lui John îi plăceau fetele micuţe şi bine făcute. Cu nasul ei puţin ca mare şi niţelus cam acvilin şi buze mari, pline pe o faţă îngustă, care părea disproporţionată din cauza frunţii mari, fata nu era prea atrăgătoare. Ochii îi erau frumoşi, de un verde curat, ca al ierbii, sub sprâncene subţiri, de un roşu morcoviu. Părul creţ, val vâlvoi, avea aceeasi nuanţă nefericită de roşu, accentuată de pistruii maronii care-i acopereau aproape întreaga faţă.

Sub hainele groase, John îi putuse simţi trupul tânăr şi subţire, pieptul aproape complet plat şi soldurile înguste, de băiat. În plus, era şi cam prea înaltă pentru o fată, căci era cu nicio palma mai scundă ca el.

Dacă lucrurile ar fi mers aşa cum trebuia cu Mary, fata din sat cu care vorbea de două veri deja, John n-ar fi avut nici ochi, nici timp pentru figura necunoscută care se ivise pe uliţa mare. Ghicise că era o femeie, chiar dacă avea mersul hotărât al unui bărbat, de cum o văzuse apropiindu-se de taraba cu stofe a negustorilor şi mângind cu dor o fâșie albastră.

Lui John îi plăcea să ştie tot ce se întâmplă în satul lui. Se mândrise întotdeauna că nu exista mister sau ascunziş pe care să nu-l poată afla sau descifra, iar treaba cu fata asta nouă mersese mult mai uşor decât sperase.

O înconjură tandru cu braţul, făcând-o să se oprească din joc şi o conduse spre buşteanul de unde o luase. Profitând de moliciunea fetei care se lăsase cu totul în voia lui, John le îndreptă paşii spre o potecă îngustă, folosită de îndragostiţii care voiau să se ascundă de ochii curioşi ai sătenilor.

Eithne începuse să-şi revină puţin, datorită aerului tare al miezului nopţii. Ameţeala jocului se estompa încet-încet, lăsând loc unui gând neplăcut: era târziu şi-ar fi trebuit să fie acasă deja.

Oprindu-se brusc, spre uimirea lui John, fata rosti trist:

- Eu cam trebuie să ma duc acasă.

- Nu-i deloc târziu, fătucă, de-abia a ieşit Cloşca cu puii pe cer, răspunse John, întorcându-se spre ea şi atingându-i obrazul cu palma lui mare şi grea.

Eithne simţi că se topeşte ca neaua în bătaia soarelui de primăvară. Aşa că, atunci când John, îi acoperi buzele cu ale sale, nu reacţionă în niciun fel. Se lăsă moale în voia lui, uimită şi încântată de senzaţiile noi. Sărutul de-abia se termină înainte ca altul să înceapă şi-apoi altul, şi altul. Unele erau scurte şi dulci, altele lungi şi pasionale. Buzele lui Eithne se deschiseră instinctiv, căutând să primească şi să înveţe totul din cea mai minunată experienţă a vieţii ei.

- Eu mi-s John, zise bărbatul printre sărutări, tu cine-mi eşti?

Dacă n-ar fi fost atât de copleşită de pasiune, Eithne i-ar fi răspuns, chiar dacă ştia că ar fi păţit-o rău de tot dacă se afla cine este. În schimb, se agăţa de el şi mai tare, gemând încetişor.

- Nu vreai să zici, ai, murmura el, punând capăt şirului de sărutari. Nu-i nimica, ţine-ţi taina şi poartă asta de la mine cand oi mai veni pe aici.

Mâinile lui îi înconjurară încheietura şi, uitându-se în jos, Eithne observă că îi înfăşura ceva moale de-a lungul antebraţului. Era fâşia de catifea albastră de care şi-o dorise mai devreme.

În momentul acela, se îndrăgosti de el fără scăpare şi şocul descoperirii fu atât de mare că, neştiind ce să facă, îl împinse într-o parte şi-o rupse la fugă.

Alerga orbeşte de-a lungul uliţei întunecate, ignorând strigătele lui John. Se împiedică de câteva ori, dar nu îndrăzni să se oprească. Nu auzea paşi în spatele ei dar, chiar dacă John nu o urmărea, nu putea să rişte să se oprească.

Cu inima bătându-i sălbatic în piept, conştientă că nu se poate întoarce pe acelaşi drum şi îngrijorată că s-a rătăcit în satul necunoscut, Eithne se opri pentru un moment atunci când drumul se rupse în două. Încercând să se orienteze, observă profilul întunecat al castelului spre dreapta şi, uşurată alese drumul care ducea spre el.

De-abia făcuse câţiva paşi, însă, şi încremeni speriată. La câţiva metri de ea, sprijinit de peretele întunecat al unei case stătea bărbatul necunoscut şi oacheş de mai devreme. În faţa lui, era o femeie îngenuncheată al cărei cap blond se mişca ritmic deasupra zonei ruşinoase a bărbatului. El părea complet relaxat şi aproape plictisit, de parcă nu s-ar fi aflat într-o astfel de postură ruşinoasă şi pentru câteva clipe Eithne nu îşi putu lua ochii de la bucata îngroşată de carne pe care femeia blondă o dezmierda cu gura.

Eithne icni, dezlipindu-şi privirea de la spectacolul obscen oferit de cei doi dar, spre disperarea ei, ochii îi alunecară spre faţa impasibilă a bărbatului care o observase şi o privea cu amuzament.

Eithne ar fi vrut s-o ia la fugă din nou, dar simţea ca picioarele îi erau parcă lipite de pământ. Stătu aşa aproap un minut întreg, incapabilă să facă nimic. Obrajii i se înroşisera şi simţea că o să ia focul cu totul de ruşine.

Deodata, calmul străinului se disipă. Înfigându-şi mâna în părul partenerei, îşi dădu capul pe spate, dezvelind un gât puternic, ale cărui vene groase păreau umflate. Şoldurile i se mişcară violent către femeia blondă care încerca să înghită cât mai mult din mădularul tare care i se oferea. Brusc, încordarea lui se termină cu un geamăt jos şi profund.

Sunetul acela neobişnuit fu suficient s-o scoată din transă pe Eithne. Înainte ca străinul să-şi revină sau ca partenera lui s-o observe, îşi trase gluga în jos peste ochi şi o rupse la fugă din nou spre tihna ascetică a castelului.