Nota autorului: Multumesc de apreciere, Carmencami, sper sa citesti in continuare!

Ploaia începuse spre dimineață. O ploaie urâtă, rece, înghețată, vântoasă, care vestea, fără umbră de îndoială, începutul sezonului rece. Copacii își pierduseră aproape toate frunzele peste noapte și atârnau goi deasupra bălților dese ce reflectau în ele cerul gri.

În sufletul lui Eithne era soare. Se trezise târziu, spre amiază, într-o cameră călduroasă și frumos mirositoare datorită doicii care avusese grijă să facă focul cu de dimineață și să pârjolească câteva mere în el. Adormise târziu, spre dimineață, prea încântată și prea speriată să poată să-și calmeze inima, care-i bătea sălbatic, de parcă ar fi alergat până la mare și-napoi fără oprire. Își vârâse fâșia albastră în sân, ca s-o aibă aproape și s-o simtă lângă pielea descoperită. Ar fi preferat să i se smulgă un braț decât s-o piardă, căci era nu numai cea mai moale și mai frumos colorată stofă văzută vreodată, dar și un cadou de la John.

Eithne se ridică alene din patul îngust și, vârându-și picioarele albe, dar cam mari pentru o doamnă, se îndreptă spre mica fereastră a camerei sale. I-ar fi plăcut să aibă o vedere spre munți, dar tatăl ei, mereu preocupat de modestia lui Eithne îi dăduse de copilă, o odaie a cărei fereastra dădea spre curtea interioara a castelui.

Lipindu-și obrajul îmbujorat de sticla rece, Eithne cercetă cu nesaț, așa cum făcea în fiecare zi când se trezea, larga curte în care mișunau soldați, femei grăbite, copii murdari și veseli și felurite animale domestice.

În acea zi de toamnă, oamenii păreau chiar mai agitați decât de obicei. Era o forfotă în aer care îi amintea fetei de zarva de dinaintea coborârii norilor celor albi dinspre miazănoapte.

Eithne n-avu timp să se gândească prea mult la asta, căci ușa de lemn greu se deschise violent și prin ea pătrunse în odaie baronul McCluney, un bărbat mai degrabă batrân decât tânar, cu o față aspră și ochi reci.

Aruncă o privire critica spre Eithne, observând cu nemulțumire că era încă în cămașa de noapte, cu părul nearanjat și fața încă nespălată.

- Iar dormiși până în crucea zilei, Eithne, marâi el rece. Și văd că și respectul față de părinți îl uitași, continuă el, întinzând o mână uscată.

Eithne aproape se încurcă în poalele cămășii, în graba ei de-a ajunge cât mai aproape de Laird, îngenunchind și sărutându-i mâna cu respect.

- Bucură-te, copilă, ți-a venit alesul în sfârșit. Te-am păzit paisprezece ierni, de-acum încolo e a altuia povara.

Eithne păli. Despre logodnicul ei nu știa multe, afară de faptul că fusese promisă lui înca de la botez. Multe nopți petrecuse ea visând la cum va să fie dânsul și imaginându-și viața lor fericita, într-un castel cu mult soare și cu uși larg deschise. Dar si mai multe nopți și le petrecuse plângând de teama că va fi și el ca toți bărbații din familia ei, reci, cruzi și iuți la mânie.

- Spală-te, gătește-te și te coboară în sala mare de masa. Nădajduiesc că nu mă vei face de rușine în fața oaspeților. Fii tăcută și nu ridica ochii din podea.

- Da, tată, murmură ea, aflată încă în genunchi și cu capul plecat. Voi face ca matale.

Baronul privi spre părul vâlvoi cu nemulțumire. Știa că zestrea oferită era îndeajuns de mare pentru a compensa aspectul nefericit al fetei lui, precum și caracterul ei urât. McCluney prefera femeile delicate și supuse, ca de altfel toți bărbații de onoare pe care-i cunoștea, și era îndeajuns de perspicace pentru a-și da seama ca supușenia lui Eithne era forțată și, pe alocuri, mimată.

Ridică aproape imperceptibil din umeri. Pâna duminică mai erau șase zile, după care Eithne nu mai era problema lui.

Si la fel de brusc pe cum intrase, baronul parasi odaia. Oaspeții îl așteptau ca să dea drumul la ospățul cel mare, cu lăutari și dansatori si nu-i facea, oricum, nicio placere s-o priveasca pe fata asta morcoveata care n-aducea deloc in neamul lui, ci in cel slab al mamei sale.

În urma lui, Eithne rămase descumpănită pe podea. Mintea ei aluneca înspre un singur nume: John!

Se părea că baronul nu precupețise niciun efort pentru a-i impresiona și a-i amuza pe pețitori. Draperii grele, în culorile clanului, verde și albastru, atârnau pe pereții groși. Pretutindeni erau flori, iar podelele straluceau de curațenie, eliberate de praful gros care le acoperea de obicei din cauza vânzolelii continue a negustorilor și a servitorilor.

Eithne înainta ușor spre ușile înalte care dădeau spre sala de ospețe. La ordinele baronului, servitoarele o îmbrăcaseră în haine de stofe prețioase, bătute cu pietre mari și stralucitoare. Mccluney lăsase vorbă ca sa poarte cele mai de preț giuvaeruri și, cum cuvântul lui era poruncă, grumazul fetei mai că se îndoia sub greutatea colanelor. Doua smaralde grele, înconjurate de diamante, înnobilau cerceii de aur, punând și mai abitir în valoare brătările de nestemate.

Ii venea să plânga. Bijuteriile îi scoteau mai mult în valoare lipsa de grație și de frumusețe și-i îngreunau mișcările. Se simțea ca o găina jumulită căreia i se lipiseră pene de păun.

O mică parte a ei tremura de o emoție neașteptată. Bijuteriile și hainele grele îi păreau așijderea cătușelor pe care le purtau martirii creștini despre care aflase din Viețile Sfinților. Corpul ei era strâns și silit spre viitorul soț, întocmai cum Sfânta Eulalia fusese împinsă în brațele păgânilor, chinuită și ucisă. Și cum altfel putea să fie căsătoria cu un necunoscut decât un chin, când inima și sufletul ei îi aparțineau pentru totdeauna lui John?

Oricât de mici și de înceți îi erau pașii, tot o purtară la intrarea spre sala cea mare. Eithne închise ochii, încercând să-și stapânească batăile nebunești ale inimii. Dincolo răsunau chiote și strigăte de veselie deasupra muzicii vesele, iar Eithne simți că-și pierde curajul de tot. Atâta bucurie și lux erau neobișnuite și o speriau, negându-i confortul călduț al familiaritații.

Un val neașteptat de îndârjire o cuprinse. Detesta lașitatea, mai ales când ea era cea care dădea dovadă de lipsă de curaj. Strângand din dinți, își ridică capul și intra în sala de ospețe repede, ca să nu aibă timp să se răzgândească.

Tăcere. Muzica și zgomotul încetară aproape imediat. Eithne simți asupra ei ochii curioși ai tuturor și făcu eforturi disperate să stea în loc și să n-o rupa la fugă înapoi pe scări, pironindu-si ochii in intr-o tapiserie atarnata de peretele din fata ei.